Categories
Diverse

A.C.R., o poveste “românească”

Atunci când călătorești într-o țară străină cu mașina personală, ar putea să-ţi vină ideea să o vinzi acolo. Dacă țara respectivă are o industrie constructoare de mașini, asta o poate afecta, mai ales dacă ideea asta le vine și altora. Ţara vizitată ţi-ar putea impune o taxă de import, pe care să o recuperezi după ieşirea din ţară (a se citi MULT după ieşirea din ţară), dar asta ar duce la multă birocraţie cronofagă. Din acest motiv, în 1954, ONU și FIA (Federația Internațională de Automobilism) au emis o lege internațională care stipulează că, la intrarea într-o țară străină, fiecare mașină trebuie să fie însoţită de un document numit Carnet de Passages en Douane (Carnet de trecere prin vamă), prescurtat CPD.

Sursa: carnetdepassage.org

Documentul este emis de un organism acreditat în fiecare țară, contra unei taxe și a unei sume depuse drept garanție. Dar dacă garanția este o sumă pe care o recuperezi atunci când prezinți dovada că ai adus maşina înapoi acasă, de la banii de taxă îţi poţi lua adio. Cu timpul, majoritatea ţărilor din lume au renunţat să mai ceară acest CPD. Au mai rămas câteva (spre exemplu, Iranul) care continuă să-și protejeze astfel industria.

Acuma… organismul acreditat de FIA pentru a elibera CPD în ţara noastră este o relicvă comunistă, o instituţie despre care te vei mira că încă mai există, o instituție cu apucături securisto-mafiote, pe numele său ACR, Automobil Clubul Român. Fă o căutare pe net și vei afla că ACR este o instituţie ocultă, extrem de dubioasă, cu un statut incert, condusă în ultimii 24 de ani de un fost deputat PSD, Constantin Niculescu (80 de ani în 2020), un personaj la fel de dubios ca și instituția pe care o conduce deține. Pentru călătoria în Asia Centrală, am avut nevoie de CPD şi de Permisul de conducere internaţional (PCI). Pentru ambele documente, ACR are monopol (ca o instituţie de stat), dar percepe tarife după bunul plac (pentru că NU e instituţie de stat!). Ca să obţină PCI (o banală traducere în 7 limbi străine a permisului de conducere), nemţii sunt taxaţi cu 17€, americanii cu 20$, iar ACR taxează românii cu… 193€! Cât despre CPD, nemţii plătesc 300€, francezii 220€, iar bulgarii echivalentul a 120€. ACR “aliniază” tariful la salariile din România și cere… 650€, cu obligativitatea de a le fi membru pentru un an. De banii ăștia, ACR nu face nimic altceva decât să tipărească 4 foi de hârtie. Nu căuta informaţiile astea pe site-ul ACR, nu le vei găsi! Nu le trimite mailuri la adresa de pe site, nu vor răspunde! Instituţia este absolut opacă. După 3 vizite la sediul de la Bucureşti, am reuşit să ajung să vorbesc cu un angajat care se ocupă de CPD și a fost absolut inflexibil în privinţa tarifelor. În plus (și jur că spun adevărul), la un moment dat l-a sunat însuşi Niculescu, iar angajatul s-a ridicat brusc în picioare și nu l-am auzit spunând altceva decât “da, domnule preşedinte! Sigur, domnule preşedinte”. Ireal!

În încercarea de a ocoli ACR, am trimis un mail către TCS (instituţia echivalentă din Elveţia) cu întrebarea dacă îmi pot emite ei CPD (tariful fiind de vreo 200€). Răspunsul a venit prompt: “vă putem emite documentul, dar avem nevoie de un email de negare de la ACR. Le-am trimis solicitarea, dar, din experienţă vă spunem, ei nu răspund niciodată.” M-am îndreptat și către alte cluburi din Europa, dar toate mi-au răspuns cam la fel. Apoi, am decis să iau taurul de coarne și am scris direct la FIA, ridicând problema tarifelor aberante practicate de ACR. Răspunsul nu a întârziat să vină, dar a fost dezamăgitor: “ne pare rău, am mai primit și alte plângeri despre ACR, dar fiecare club este liber să-și stabilească tarifele.” Am revenit și le-am spus că vreau atunci posibilitatea să pot lua documentul de la alt club. Răspunsul a fost: “puteţi să-l luaţi din Marea Britanie”. Bucuros, am trimis solicitarea la CARS, dar răspunsul (tot prompt!) a fost la fel de dezamăgitor, CARS practicând cam aceleaşi tarife ca și ACR, ba chiar pierdeam încă puţin la returul garanţiei.

Cu toate uşile închise, am decis s-o apuc pe calea puţin mai ieftină dar puţin mai riscantă: un permis de import temporar, obţinut în Iran de un cetăţean iranian care cu asta se ocupă. Este, de fapt, o filieră întreagă, care însă a funcţionat perfect, chiar dacă procedurile din vamă au durat vreo 5 ore. Bucuros că am privat ACR de o sumă frumușică, mă gândesc totuși că poate instituția se va îndrepta fără să fie nevoie de acțiunile în instanță la care unii deja ne gândim.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *