Bizara experiență a vămii turkmene

Eram puțin triști. Părăseam Iranul, de care, în doar 4 săptămâni, ne îndrăgostisem așa de tare că ne venea să ne mutăm acolo. Ultima formalitate vamală, apoi o ultimă privire către munții iranieni și… ne îndreptăm către vama turkmenă.

Scurt, foarte scurt context: Turkmenistan este o țară aflată în plină dictatură prezidențială. În fiecare an, își dispută cu Coreea de Nord și Eritrea locul 1 mondial la nerespectarea drepturilor omului, anul ăsta fiind ”fericiții” câștigători. Statisticile arată că aici vin mai puțini turiști decât în Coreea de Nord, iar președintele a declarat că nici nu are nevoie de turism. Iar noi știam foarte bine la ce poartă am venit să batem. 😉

Un soldat ne vede venind și deschide poarta înaltă și grea care dă în curtea mare a vămii și ne trimite în clădirea de lângă noi, la control pașapoarte. Aici, mergem pe rând la un ghișeu unde ne este verificată viza de intrare, apoi suntem fotografiați și amprentați la două degete. Urmează vizita la bancă. Adică ușa următoare. Un soldat sună la soneria de lângă ușă, dar nu vine nimeni să deschidă. După vreo 5 minute, apare o cucoană care merge încet și-și ține nasul în sus. Nu zâmbește și nu îi pare rău că a lipsit din post, iar atitudinea ei dovedește că astea două nu i s-au întâmplat niciodată. Scrie o chitanță pentru 24 de dolari și ne cere din priviri banii, ca și cum noi știam despre ce e vorba. O întreb dacă trebuie să plătim suma aia și răspunde tăios ”da”, dar la întrebarea pentru ce sunt banii ăștia, nu știe să spună mai mult decât ”tax”.

Ieșim din clădire, iar soldatul îmi face semn să duc mașina puțin mai încolo, apoi Laura să se ducă la clădirea din dreapta, iar eu la cea din stânga. În fața clădirii mă așteaptă patru bărbați. Unul e în costum negru, cămașă albă, tuns scurt, 35 de ani, față de mafiot rus, pe inelarul stâng are un ghiul. Ceilalți, mai în vârstă, poartă uniforma de vameși. Mi se adresează în rusă, eu le spun că în limba asta nu știu decât harașo, balșoi și… vodka. La auzul ultimului cuvânt, lasă toți morga deoparte și zâmbesc cu aerul de ”ăsta-i de-al nostru!”. Merg cu unul dintre ei într-o încăpere în care pe un perete e agățată o fotografie maaaare a președintelui Berdimuhamedov. Ca să anticipez, în TOATE birourile este atârnat câte un astfel de tablou, iar atmosfera apăsătoare mă trimite în mod neplăcut cu 30 de ani în urmă. Vameșul se așează tacticos la birou, ca și cum avem toată ziua înainte. De altfel, suntem singurii turiști din vamă, ce atâta grabă… Începe să completeze un formular, pe care, la un moment dat, scrie niște numere. Uitându-mă peste mâna lui, înțeleg că nu sunt numere, ci… sume. Și tot scrie! 10… 5… 63… 5… 50… După ce greșește și corectează (ai zice că era prima oară când făcea asta), trage linie și adună: 191. Îmi comunică și verbal suma, și îmi spune să mă duc la bancă să plătesc. Eu casc ochii și îl întreb, cu o ultimă speranță: ”191 manat?” (asta e moneda turkmenă). Răspunsul vine usturător: nu, dolari! Nu-mi vine să cred, așa că îi cer formularul, să văd ce reprezintă fiecare din ele. $63 înseamnă ”fuel compensation tax”, iar el nu reușește să-mi explice ce-i aia. Încă $50 sunt taxa de tranzit și de asemeni nu-și găsește cuvintele să mi-o explice. $50 este asigurarea pentru 5 zile și degeaba îi spun că la mine în țară de banii ăștia mă asigur pe juma de an. Cu $5 am plătit (eu!) acești funcționari, cu alți $5 am plătit o dezinfecție pe care vameșii nu au mai vrut s-o facă, iar $10 reprezintă nimic altceva decât… GPS tax! Nici nu mai întreb ce-i aia, deja ce se întâmplă mi se pare amuzant și mă întreb, la banii ăștia, de ce nu-și dorește Berdimuhamedov mai mulți turiști!

Sunt trimis la bancă să plătesc, dar banii sunt la Laura. Iar Laura este captivă în clădirea vecină. Mi-o aduce un soldat, căci singură nu avea voie să părăsească încăperea. Îi dau vestea și ”se bucură” și ea foarte tare. Dar plătim și apoi mergem într-un birou să rezolvăm problema ”GPS”. Mai exact, mi se înmânează un aparat. O cutie neagră din care iese un cablu cu conector de băgat la bricheta mașinii, care mi se spune că este un GPS tracker și trebuie să-l țin permanent în mașină. Altfel spus, suntem înregistrați prin satelit oriunde ne-am duce. Aparatul îl vom preda la ieșirea din țară, dar banii, ai ghicit, nu-i primim înapoi.

THE Device

Și ajungem la ultimul pas: verificarea mașinii. Pentru asta, așteptăm cam 40 de minute, până vine, adus cu mașina de undeva,… Omul! Vameșul care e însărcinat cu această operațiune, probabil singurul care știe s-o facă ca la carte. Mașina noastră e trasă într-un loc unde, ca la service, e un șanț adânc între roți, și… Omul se apucă de treabă, luând la puricat toată mașina, deschizând fiecare sertar, uitându-se în fiecare colțișor. Mă întreabă dacă avem dronă, alcool, narcotice sau medicamente. Desigur, neg la toate. Printre altele, însă, avem cu noi (și îl ținem sub pat) un binoclu. Opaaaa! Ăsta i se pare suspect. Îl scoate din cutia lui și se uită cu atenție la el, apoi prin el, în zare. Și se tot uită. Eu tremur de emoție și sunt tot mai sigur că o să mi-l confiște, până când… îl bagă înapoi în cutie. Pfiu!

După 20 de minute de inspecție, Omul iese din mașină, se mai uită o dată la ea și îmi comunică serios: OK. Eu mai cer o confirmare că pot să plec, și o primesc. Mă sui la volan, Laura în dreapta, și pornesc motorul. Omul vine la geamul meu și îmi spune: ”5 km, până ajungeți la punctul de control, no photo!” Îi promit că așa voi face și pornesc. Drumul coboară spectaculos printre munți, noi speriem căprioarele cu pui, care probabil nu sunt obișnuite să vadă mașini, și, după cei 5 km, o nouă poartă înaltă și un nou punct de control ne apar în cale.

Drumul dinspre vamă. Captură din dashcam.

Aici durează puțin. Poarta se deschide și indicatorul ne arată 20km până în capitala Așgabat. Asta, însă, este o altă poveste. Una din cele mai bizare experiențe urbane pe care le-am trăit.

Experiență cu sprijinul Vodafone Romania, partener de conectivitate.

One Reply to “Bizara experiență a vămii turkmene”

  1. Poate ca nu ar fi rau sa publici si o carte de reportaje, cu multe foto. Pe mine m-a captivat chestia cu. vama si de abia astept sa citesc urmatoareele experiente din aceasta “calatorie in timp”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *