Așgabat. Orașul-farmacie.

Cu experiența din vamă încasată, am pornit spre capitală. Așgabat este foarte aproape de graniță, la vreo 25 km. Drumul era excelent, asfaltul – ca proaspăt pus. În Iran avusesem norocul de a interacționa cu mai mulți localnici și a afla lucruri despre țară și oameni, ne întrebam dacă o să găsim și aici măcar o persoană cu care să stăm de vorbă. Fără așteptări prea mari, căci știam unde am venit.

Scurt context (dacă nu te interesează, poți sări peste paragraful ăsta): Niiazov, primul președinte turkmen de după dezlipirea de URSS în 1991, a fost un dictator cu un cult al personalității dus la extrem. Și-a făcut în capitală o statuie de aur care se învârtea după soare, a redenumit lunile anului (aprilie era numele mamei lui, septembrie – titlul cărții scrise de el, etc), a rescris istoria Turkmenistanului. În anul de grație 2019, cei aproape 6 milioane de turkmeni trăiesc  sub dictatura celui de-al doilea președinte, Gurbangulî Berdîmuhamedov, care este nu departe de primul. Libertățile sunt strangulate, presa este controlată, internetul – cenzurat la sânge. Relațiile cu Rusia sunt fluctuante, totul se învârte în jurul faptului că Turkmenistanul este pe poziția a 4-a mondială ca resurse de gaze naturale, iar Rusia ar putea fi cel mai mare cumpărător, așa cum a fost până în 2015. Momentan, nu e deloc, ceea ce este o grea lovitură pentru economia turkmenă.

Așadar, aici am venit. Mergeam încet, aproape cu nasurile lipite de parbriz, ca nu cumva să ne scape ceva. Și cred că ne-am dat seama că eram deja în oraș abia după ce parcursesem 1km. Asta, fiindcă așteptam să vedem semne de viață urbană. Apăruseră câteva clădiri semețe, dar șoseaua era pustie, iar singurul om pe care îl văzusem era un măturător de stradă. Iar ca trafic, un autoturism (alb) și două mașini care spălau bulevardul. Un bulevard cu 4 benzi pe sens, cu stâlpi de iluminat stradal albi. Ăsta e momentul în care realizăm că toate clădirile sunt noi, placate cu marmură albă, că mașinile sunt albe și ele, la fel și stațiile de autobuz în care stau și așteaptă autobuzul alb 3 elevi îmbrăcați cu cămăși albe. Pare că am ajuns într-un oraș care a fost scos din cutie și plantat în pustiu peste noapte. Clădirile nu știm ce scop au, dacă sunt blocuri de locuințe sau instituții de stat. Nimeni nu intră sau iese, nimeni nu e la geam, nimeni în preajma lor.

În continuare vedem mulți angajați care îngrijesc orașul: unii mătură rigolele, alții parcurile, alții tund cu grijă gardul viu. La un moment dat, în fața noastră e un fel de blocaj de trafic. Șase mașini de spălat strada merg în paralel pe câte o bandă, iar eu fac slalom printre ele. Aproape toate autoturismele sunt Toyota, dar, pe lângă cele albe, mai vedem și argintii (ulterior am aflat că există o directivă ca în Așgabat mașinile să fie deschise la culoare). Și toate par spălate azi dimineață. După fiecare intersecție, pe marginea drumului stă un polițist și urmărește atent traficul, unii discută cu câte un șofer tras pe dreapta. Mi-aș dori să fac poze, dar nu văd niciun loc unde să pot opri și, sincer, îmi e și cam teamă. La semafor, îi salutăm pe șoferii din mașinile alăturate, dar nu primim în schimb decât cel mult un zâmbet. Spre centru, bulevardele nu mai sunt chiar pustii, dar pe trotuare tot nu vezi mai mult de 3-4 oameni, care sunt fie lucrători stradali, fie elevi, fie studenți. Puținele femei pe care le vedem sunt îmbrăcate colorat, cu niște rochii lungi, tradiționale, foarte frumoase, iar părul le e strâns cu o eșarfă mare, care mie îmi amintește de moda anilor ‘60. Sunt îngrijite și feminine, Laura e îndrăgostită de rochiile lor și își promite că nu părăsește țara fără să-și cumpere una. Și cel puțin o eșarfă.

Ne simțim ca într-un oraș-fantomă dintr-un film SF american și nu știm la ce să ne așteptăm. Găsim o parcare etajată, unde lăsăm mașina și pornim pe jos, încercând să ne împrietenim cu orașul. E imposibil, însă. Pe stradă, oamenii merg sub niște clopote de sticlă, și nici în magazine nu avem vreo șansă de interacțiune. La o librărie care avea la intrare reclamă la cărți în limba engleză, intrăm să întrebăm de o hartă a Turkmenistanului, dar vânzătoarea nu știe mai mult decât ”hello” și ”bye”. Restul, în rusă. În parcul din apropiere stă la loc de cinste statuia lui Lenin, iar în soclul statuii este o încăpere tehnică, în care angajații primăriei își țin măturile cu care curăță parcul.

Ne dăm bătuți. Așgabat nu ne vrea, ne e foarte clar că este doar opera unui dictator, cu care vrea să-i impresioneze pe cei care îl parcurg fără să coboare din mașină. Mai facem o încercare, Laura vrea cu tot dinadinsul să-și țină promisiunea și mergem la un magazin de rochii și eșarfe, unde, însă, i se servește un preț de 50 de dolari, prohibitiv pentru buzunarul nostru de călători.

Părăsim, așadar, Așgabatul, cea mai bizară experiență urbană din călătoriile noastre. Pe măsură ce ne îndepărtăm de capitală, localitățile de pe marginea drumului sunt din ce în ce mai sărace, peisajul devine deșertic, iar în curțile puținelor case întâlnite, vedem cămile. Urmează Derweze, singurul obiectiv care a meritat vizitat în Turkmenistan în cele două zile petrecute aici.

Mai jos, poți vedea o succesiune de cadre (nu un montaj, căci nu am avut uneltele la mine!) filmate din mașină.

Experiență cu sprijinul Vodafone Romania, partener de conectivitate.