Categories
Iran

Regulile anarhiei traficului iranian

Traficul iranian este unul tipic oriental. Pe scurt (și aparent), regula generală este ”eu fac ce vreau, când vreau”. Din descrierea mea poate părea înfricoșător, dar există o armonie în tot haosul ăsta și a durat o vreme până am înțeles care sunt regulile anarhiei, căci accidentele sunt extrem de rare (iar asta o știu din povestite, eu nu am văzut niciunul în două săptămâni și 4.000 km în Iran).

Se pare că definiția completă este: ”eu fac ce vreau, când vreau, dar nu o fac brusc, astfel încât tu îmi vezi intenția și mă lași să fac ce vreau când vreau și nu te superi”.

În localități, pentru ei benzile nu au nicio însemnătate, așa că semnalizatorul este același ca la proprietarii noștri de BMW: nu există! Ca și în Turcia, claxonul are rol informativ, de salut sau de mulțumire. Mopedele și motoretele merg cu 100km/h pe DN-uri, iar casca nu o poartă nimeni. Probabil ține cald. Pe un moped sau o motoretă încap 1, 2, 3 sau 4 persoane. Adică mama, tata și cei doi minori strecurați printre ei.

La volanul mașinilor poți vedea una sau două persoane: șoferul propriu-zis, plus un minor de maximum 3 ani. Cei peste 3 ani nu mai încap aici, așa că stau în dreapta, în picioare, în fața mamei. Asta, până pe la 10-12 ani, când își cumpără propria motoretă și merg cum am descris mai devreme.

Pietonii aparent nu au niciun drept. De fapt, chiar nu au, doar că și aici există o armonie. După prima zi într-un oraș iranian, am învățat cum se face să nu rămâi pe vecie pe aceeași parte a străzii: oricâte mașini sau motorete trec pe bulevard, începi să traversezi. Cu grijă să nu lovești pe vreunul, iar ei au grijă să nu te lovească. Everybody happy! 🙂

Tot ca în Turcia, și în Iran există între orașe o rețea de șosele pe care eu le-aș numi autostrăzi, întrucât au două benzi pe sens, plus o bandă de urgență, iar viteza maximă legală este 110 km/h. Sunt mii de kilometri de astfel de șosele fără taxă! Cele două sensuri de mers nu sunt despărțite de un marcaj longitudinal. Nici de un parapet metalic. Nici de un șanț lat de 5 metri, așa cum e în Turcia! De cele mai multe ori, ele sunt pur și simplu la o distanță de 30-100 m unul de altul! Au fost locuri în care nu vedeam celălalt sens de mers, fiindcă era pe altă parte a muntelui. Dacă vrei și ceva de rău, acela este asfaltul. În numeroase cazuri, am mers kilometri întregi pe asfalt peticit din metru-n metru, pe care mașina troncănea la toate încheieturile. Mai este ceva care mă scoate din minți: polițiștii lați. Speed bumps. Denivelările alea puse de-a latul șoselelor ca să-i tempereze pe vitezomani. Ei bine, în acești 4000 de km, am trecut peste cel puțin 500 de astfel de umflături. În localități, se pot găsi și la distanță de 50 de metri unul de altul, unele atât de abrupte, încât sunt violente și pentru o trecere cu 20 km/h. O mare problemă cu ele este aceea că de multe ori nu sunt semnalizate în niciun fel! Am întâlnit la un moment dat un cuplu de nemți care călătorea cu un autoturism BMW și, după prima zi de Iran, s-au dus la un service să pună niște inele la amortizoare ca să mărească garda la sol, fiindcă fiecare denivelare mai mare atingea burta mașinii.
Una peste alta, cu prețul motorinei ridicol de mic și cu șoselele gratuite care permit viteze mari, acești 4000 km ne-au costat… 8 euro! Cam 38 de lei.

Iată câteva mostre de trafic iranian:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *