Jurnal grecesc. Ziua 12, Váthia.

De la Kosmás, ne întoarcem în peninsula Mani, unde țintim două destinații din sudul extrem al Greciei continentale. Drumul trece pe lângă orașul Sparti, adică istorica Sparta. Din păcate, astăzi nu a mai rămas decât numele din vechiul oraș-stat.

Ne aflăm în provincia Laconia și, dacă te plictisesc poveștile istorice, poți sări peste paragraful următor.

Se spune că Filip al II-lea al Macedoniei, după ce a cucerit sudul Greciei și i s-au supus mai multe orașe-stat, le-a trimis spartanilor întrebarea amenințătoare: ”Vin acolo ca prieten sau ca dușman?” Iar spartanii i-au răspuns scurt: ”Niciuna”. Enervat, Filip le-a trimis mesajul următor: ”Ați face bine să vă supuneți, pentru că, dacă vin cu armata în teritoriul vostru, o să vă distrug!”. Răspunsul spartanilor a fost și mai scurt: ”Dacă!”. Filip nu a călcat niciodată în Sparta, iar pentru răspunsurile scurte pe care le dau, locuitorilor de aici li se datorează termenul de ”laconic”.

În peninsula Mani există, în unele sate, niște case-turn (o să le numesc cule. De altfel, în limba bulgară, cula înseamnă turn), vechi de câteva sute de ani.

Manioții (locuitorii peninsulei) le-au folosit ca să se apere. De invadatori sau de vecini. În zonă au existat niște clanuri care ocazional se mai băteau între ele, dar, atunci când îi călcau invadatorii, se uneau și le țineau piept împreună, refugiindu-se în aceste cule. Li s-au opus chiar și otomanilor, care cu greu au reușit să îi învingă. Cu timpul, clanurile au dispărut, iar casele astea au fost părăsite. Multe dintre ele au fost recondiționate și băgate în circuitul turistic sau locuite. Dar, dintre toate satele, Vathia este cel mai interesant și mai pitoresc.

Un sat care acum 10 ani figura în statistici cu 33 de locuitori, acum nu pare să aibă mai mult de 6, dintre care 4 țin o tavernă și o pensiune. Culele sunt în mare parte în picioare, dar, cu excepția a vreo 4-5, sunt părăsite. Astfel că o plimbare prin sat te face să te simți ca și cum ai fi descoperit o comoară pe o insulă îndepărtată (Doamne, cât de fericiți am fi fost ca copii să ne jucăm aici!).

Ești liber să intri în case și să găsești urme ale locuirii recente: un pat putrezit, o chiuvetă, o sobă, o veche presă de măsline… Intrările sunt joase, obligându-te să te apleci ca să poți intra în casă.  La unele geamuri, niște pietre late stau pe post de etajere pentru ghivece de flori.

Pe alocuri, încet-încet, natura a început să-și recupereze terenul, vegetația crescând în abundență, șopârlele stând nestingherite la soare, iar crengile pomilor făcând anevoioasă avansarea pe aleile dintre case.

Bisericuța de aici pare funcțională. O privire aruncată prin geamul spart îmi arată un interior frumos de biserică ortodoxă.

Ne întoarcem la Șeptoiu și mai aruncăm o privire de ansamblu satului. Ne-a plăcut mult și, îmi vine greu s-o spun, e frumos așa, sălbatic, fără turiști.

Pornim mai departe. La 7 kilometri sud de Vathia, șoseaua se termină brusc într-o parcare improvizată. Îl lăsăm pe Șeptoi la soare să-și încarce bateriile (la propriu), noi ne punem bocancii și luăm la picior cărarea care ne duce preț de 2 km până la Capul Ténaro.

Farul de aici marchează cel mai sudic punct al Greciei continentale și al doilea cel mai sudic punct al Europei continentale, după Punta de Tarifa din Spania.

Aseară am întors situația pe toate fețele și, având în vedere evoluția epidemiei de Covid-19, am decis să ne întrerupem vacanța și să pornim spre casă. Acesta a fost ultimul obiectiv vizitat aici, lăsăm pentru altădată cele câteva puncte din Peloponez neatinse acum. Mulțumim că ne-ai însoțit până aici! 🙂