Pentru unii istorie, pentru alţii o carte ori un film. Oricare ar fi motivul, Persepolis este un must, odată ajuns în Iran. Considerată a opta minune a lumii antice, vechea capitală a Persiei rămâne un simbol şi al Iranului de astăzi, chiar dacă autorităţile pun acum accent pe moştenirea arabă în detrimentul celei persane.
Aflat la 70 de km de Shiraz, Persepolis este obiectivul care atrage cei mai mulţi turişti. Aşa citisem şi aşa s-a dovedit a fi. Şi din acest motiv, dar şi pentru că situl e în deşert, pe un platou de 12 hectare, deci direct în bătaia soarelui, am decis să petrecem noaptea la Persepolis, pentru a vizita vechea capitală dis de dimineaţă.
În urmă cu mai bine de 2500 de ani, Imperiul Persan domina lumea, ca întindere – din India până în Macedonia şi de la Nil până la Dunăre, ca putere militară, administrativă, culturală, număr de supuşi – cuprindea aproape jumătate din populaţia globului din acel moment. O asemenea putere avea nevoie de o capitală care să impresioneze, pe care Darius I (rege între 522 – 486 î.Hr.) a decis să o ridice la 80 de km de Pasargadae – capitala lui Cirus cel Mare (559 – 529 î.Hr.), întemeietorul Imperiului Persan.
Persepolis, capitala secretă, niciodată menţionată de autorii clasici înainte de Alexandru cel Mare, a fost concepută pentru rege, curtea şi garda sa personală, cunoscută sub numele de „Cei Zece Mii de Nemuritori”. Lucrările au durat 180 de ani, fără a fi terminate vreodată.
Persepolis era capitala pentru ceremonii. Aici, o dată pe an, de Anul Nou persan (Now Ruz), regele organiza o fastuoasă recepţie la care emisarii de cel mai înalt rang ai naţiunilor supuse primeau privilegiul de a îngenunchea în faţa tronului şi de a oferi daruri. Asta până prin 330 î.Hr., când Alexandru cel Mare cucereşte măreţul imperiu, iar Persepolis este incendiat (331 î.Hr.).
Unele surse susţin că oraşul a fost ars din greşeală de către soldaţii macedoneni care s-au îmbătat, altele spun că Alexandru a decis asta ca răzbunare pentru distrugerea Atenei şi a Parthenonului de către Xerxes cu mai bine de un secol înainte. Indiferent cum s-au petrecut lucrurile, Alexandru Macedon rămâne în istorie nu doar ca un mare cuceritor, ci şi ca cel care a devastat unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Antichităţii.
Am cumpărat bilete – 200.000 riali per bilet (1,25 euro) şi am pornit plini de avânt spre intrare, care e la vreo 300 metri. Aici, surpriză, nu ne-au lăsat să intrăm cu rucsacul în care aveam kit-ul complet pentru o vizită lungă, la temperaturi ridicate: multă apă, ceva de ronţăit, GoPro etc. Am îndesat în buzunare ce am putut, am atârnat de noi bidoanele de apă şi m-am pornit spre garderoba aflată aproape de casa de bilete, deci vreo 300 de metri înapoi.
Oraşul a fost construit pe o platformă la care ajungi după ce urci 111 trepte – mai corect treptuţe, pentru că au doar 10 cm înălţime. Teoria ar fi că scara a fost construită astfel încât, călare sau pe jos, regele şi demnitarii să-şi păstreze ţinuta impozantă în timp ce urcau treptele. Le-am urcat şi noi, câte două, ca să nu ne împiedicăm – aşa e când lipseşti de la lecţiile de maniere regale! – şi am ajuns în faţa Porţii Tuturor Naţiunilor, păzită de doi imenşi lei înaripaţi cu cap de om. Înainte de a trece de poartă, două domniţe ne-au propus să închiriem ochelari VR (Virtual Reality) care ne vor arunca direct în imperiul lui Darius. Ne-am codit niţel din cauza preţului de 800.000 riali (aproape 6 euro), dar până la urmă i-am luat. Şi a fost o experienţă fabuloasă, musai să-i închiriaţi dacă ajungeţi!
Ochelarii ne-au transpus într-o lume gigantică plină de culoare – eram ca nişte pitici în oraşul Uriaşilor, sălile, coloanele, uşile, totul fiind la dimensiuni impresionante. Lecţiile de istorie şi de arhictectură sunt mult mai uşoare cu VR.
Am străbătut Apadana unde mai sunt în picioare 30 din cele 36 de coloane, am urcat una dintre scările cu basoreliefuri reprezentând delegaţii naţiunilor tributare aducând daruri, am vizitat Palatul lui Darius, pe cel al lui Xerxex, Sala celor o sută de colane – cea mai mare din Persepolis, având 4.800 metri pătraţi -, am trecut pe lângă Visterie şi Sala celor 99 de coloane – o construcţie care n-a fost terminată niciodată şi din care au rămas doar bazele coloanelor. La Visterie am sperat să mai găsim ceva, dar, nimic, nada! Nici măcar realitatea virtuală nu ne-a ajutat. A luat Alexandru tot! Se spune că ar fi găsit bogăţii pe care le-a cărat cu 5.000 de catâri şi 3.000 de cămile.
Pentru o imagine de ansamblu asupra sitului, am urcat spre cele două mausolee (nu morminte) ale regilor Artaxerxes III şi Artaxerxes II – perşii erau zoroastrieni şi nu îşi înmormântau şi nici nu-şi ardeau morţii, deoarece, conform filosofiei cultului, un demon intră în trupul celui decedat şi acesta devine impur şi ar putea contamina pământul sau focul, elemente sacre; prin urmare, morţii erau lăsaţi în bătaia soarelui şi la discreţia vulturilor.
De aici, view-ul e garantat! Din păcate însă, pentru acest punct, imaginea VR nu e gata, aşa că ne lăsăm imaginaţia să zburde, fiecare rămâne cu Persepolisul lui!
Deja soarele e necruţător, apa ni s-a terminat, deci e timpul să părăsim oraşul.
La plecare, putem admira cei 2.500 de copaci plantaţi de Şahul Reza Pahlavi de-a lungul drumului cu ocazia ceremoniilor care au marcat 2500 de ani de la fondarea Imperiului Persan. Când am ajuns n-am apucat, era prea întuneric şi mult prea multe maşini ale localnicilor veniţi la picnic.
Reza Pahlavi a fost un promotor al culturii persane, iar în 1971 a decis să sărbătorească întemeierea Imperiului Persan, „2500 de ani de existenţă a monarhiei” iraniene, după cum le spunea şahul invitaţilor (Farah Pahlavi, „Memorii”). Timp de trei zile (12-14 octombrie 1971), capete încoronate, preşedinţi de stat şi diferiţi reprezentanţi ai acestora au venit la Persepolis pentru această sărbătoare. E posibil ca de aici să se fi inspirat şi Nicolae Ceauşescu cu 2050 de ani de la fondarea statului centralizat dac sub Burebista, în 1980 – ratase 2000 şi nu putea aştepta până la următoarea cifră rotundă că nu o mai prindea. 🙂
Evenimentul organizat de Pahlavi a fost un succes din punctul de vedere al imaginii internaţionale, dar un dezastru intern din cauza cheltuielilor uriaşe, criticate intens de ziarişti. De altfel, ceremoniile au contribuit la ruptura ireversibilă dintre monarhie şi populaţie, iar opt ani mai târziu, în 1979, regimul era înlăturat şi Iranul devenea Republică Islamică! Imediat după victoria Revoluţiei Islamice, un mollah local a decis demolarea Persepolisului, care amintea prea mult de perioada preislamică şi era prea legat de numele Şahului. Dar, din fericire, localnicii s-au opus, iar mollahul a renunţat să intre în istorie ca al doilea Alexandru.
Bun, deci am plecat spre Pasargadae, dar pe drum ne-am oprit şi la Naqsh-e Rustam, locul unde au fost săpate în perete mausoleele marilor regi persani, cele mai importante fiind cele ale lui Darius I, Xerxes, Artaxerxes şi Darius al II-lea.
Când am ajuns la Pasargadae, nori negri ameninţau să nu ne lase să coborâm din maşină. Indicatoarele spre obiectiv s-au oprit la un moment dat, aşa că am ajuns în faţa unui gard şi a unei porţi. Cum însă poarta era deschisă, am decis să intru, Smără a decretat că vede monumentul foarte bine din maşină. Construit din blocuri mari de piatră, mormântul nu e o minune arhitecturală, dar m-a impresionat prin poziţionarea lui în mijlocul platoului, în bătaia vântului şi a soarelui. Dar mai ales prin vechimea sa. E un monument care de mai bine de 2500 de ani, aminteşte lumii de cel care a transformat Persia dintr-o putere locală în cel mai mare imperiu al vremii sale. În apropiere sunt şi ruinele palatului regal, la care se poate ajunge cu un minicar. Pasargadae a fost centrul politic şi administrativ al Ahemenizilor, chiar şi după fondarea Persepolisului.
O zi plină de istorie şi istorii! De altfel, şi dacă nu te pasionează, e greu să stai departe de istorie în Iran, o ţară cu o istorie atât de bogată, care a marcat omenirea.
