fbpx

Pamir Highway. Ziua 2 și ziua 3.

12 iunie 2019

După prima zi de drum spre Pamir, înainte să plecăm, am intrat într-un magazin să mai cumpăr 2 GB de net. Vânzătorul mă întreabă de unde sunt, îi spun că din România, iar lui îi lucesc brusc ochii. ”Buharest?! I want to go there and work, can you help me?” Tânărul vrea să emigreze în România, căci Tadjikistanul i se pare îngrozitor. Desigur, mă abțin să-i spun că dintr-o oligarhie ca asta aș fugi și eu, și îl întreb cu ce îl pot ajuta. El ridică din umeri, așa că îl ajut cu o sugestie: îți trebuie niște bani, viză de România și bilet de avion. ”Viză?!” zice el mirat. ”Păi… na… și noi am avut nevoie de viză de Tadjikistan, de ce crezi că România te-ar primi altfel?” Descumpănit, cu toate visurile spulberate, lasă privirea în tastatură și continuă ce făcea.

Pornim din nou la drum, pe o ”șosea” al cărei asfalt se termină odată cu localitatea. Singura parte bună este că știam la ce să ne așteptăm. Ghidul întâlnit aseară ne-a spus că urmează nici mai mult nici mai puțin de 85 km de drum cel puțin la fel de prost ca până aici. Dă-i și luptă cu bolovanii de pe M41 și, în timpul ăsta, încearcă Smără să te uiți și la peisaj!

Plecasem de o oră din Kalai Humb, localitatea în care înnoptasem. Drumul continuă pe malul râului care e graniță între Tadjikistan și Afganistan. Într-o curbă strânsă, un torent care vine de pe munte ne taie calea și îmi vine ideea să filmez Șeptoiul cum îl ia în piept. Opresc, cobor din mașină și analizez platoul de filmare. O poziționez pe Laura în punctul din care să mă urmărească cu camera cum fac manevra spectaculoasă și mă întorc în mașină. La un moment dat, văd din față, de după curbă, cum se apropie o camionetă cu un grup de oameni în spate. Pe drum nu încap amândouă mașinile, așa că eu mă dau înapoi, să-i fac loc. Camioneta se apropie și văd mai bine: în spate, nu sunt orice oameni, ci niște… puști cu puști! 😮 Sunt niște tineri (eu zic că în jur de 14 anișori), care poartă pe umeri câte o pușcă (mitralieră?) și sunt foarte entuziasmați de întâlnirea noastră. În mintea mea se derulează rapid gânduri: suntem pe granița cu Afganistan; ieri am văzut niște copii ca ăștia care se jucau peste râu; cum o să sune anunțul dispariției noastre către părinți, prieteni, colegi, șefi?; oare mi-am dat log out la Facebook pe calculatorul de acasă? 🙂
Copiii devin ușor zgomotoși, iar unul dintre ei îndreaptă pușca spre mine și se pregătește să mă împuște. Eu nu știu dacă are vreun glonț pe țeavă și nici cum stă cu simțul umorului, așa că aleg să intru în jocul lui și mă prefac împușcat. El și tovarășii lui se amuză, iar eu… ce să fac?… par și eu amuzat, că doar n-o să le arăt că îmi tremură picioarele de la întâlnirea asta neașteptată. 🙂 Camioneta trece pe lângă noi și, 100 de metri mai încolo, se oprește. Tinerii sar din ea și dispar în căsuța de alături, cu tot cu armamentul din dotare. Laura se urcă în mașină și bifăm un nou eveniment din categoria ”mamă, să știi că eu sunt bine!”. 🙂

Drumul este săpat prin muntele care coboară până aproape de râu, dar în locurile unde valea e mai largă, oamenii au trântit câte un sat. Copiii se întorc de la școală, femeile se plimbă pe uliță, întreprinzătorii au grijă de magazinul sătesc, alții așteaptă microbuzul (4×4) care îi duce la oraș.

Stație de autobuz
Și… să nu uităm ce are domnul Rahmon să ne spună!
Benzinărie.
Sistem performant de recepție prin satelit

Peste drum (adică peste râu), în Afganistan, viața curge la fel de liniștit. Mă rog, cu puțin ajutor de la FSD (Fondation Suisse de Déminage), care se ocupă în toată zona cu înlăturarea minelor antipersonal plantate de ruși în timpul războiului din 1992-1998. De altfel, știam dinainte să venim aici că ar fi bine să nu ne aventurăm prea departe de drumul principal, dar am ales să nu spunem nimănui că știam asta. (mamă, să știi că sunt bine!) 🙂

Copiii sunt la școală sau se joacă, iar în zonele în care râul e mai îngust, ne facem semne unii altora. La un moment dat, fac o săritură, iar unul dintre copiii afgani îmi răspunde sărind și el la fel ca mine. 🙂

Afganistan

Drumul e îngrozitor, am mai spus? În zona asta nu a mai plouat de mult și, când trece câte un TIR sau câte o mașină d-aia cu turiști cu 80 la oră, se ridică un nor uriaș de praf.

Șeptoiu a început să scoată din articulațiile de la roți niște sunete care mă înfioară. Și… inevitabilul se produce. La o curbă mai strânsă, auzim dintr-odată de la roata din față-stânga un scârțâit puternic, ca de metal pe metal. Opresc imediat mașina și motorul și ne uităm speriați unul la altul. Cobor și analizez situația, dar situația nu-mi zice nimic. Doar râde de mine. Decid să mut mașina 10 metri mai în față, unde drumul e orizontal. Laura mă întreabă îngrijorată: ”crezi că e bine s-o miști din loc?!”. E întrebarea pe care mi-am pus-o și eu, firește, dar trebuie să par că am studiat mecanică auto 3 ani și am practicat-o încă 10, căci, în astfel de situații, o femeie panicată nu ajută cu nimic. 🙂 Drept urmare, îi răspund sigur pe mine: ”o, sigur că da, nu-i nicio problemă.” Pornesc motorul, urnesc mașina și… nici urmă de scârțâit! Șeptoiu se mișcă natural, în același concert de troncănituri ca și până acum! 😀

O pisică tadjikă
Magazinul sătesc
Turiști în sus și-n jos
Altă benzinărie

În primul sat, găsesc pe marginea drumului o rampă de beton, de care mă folosesc suind mașina spre o analiză atentă. Pe naiba, mai mult decât să mă uit și să mișc, cu gesturi de profesionist, diverse componente de pe burta Șeptoiului, nu am ce să fac. (sper să nu citească Laura rândurile astea, că ea crede că eu am reparat tot ce era defect) 🙂

Profesionistul în acțiune

Cei 85 de kilometri se termină într-o vale largă, unde se întâlnesc două râuri. Este punctul unde spre est începe un alt traseu turistic și unde șoferii de TIR își mai trag sufletul. La micul restaurant de familie de aici, mâncăm și noi de prânz. Eu am nevoie de o oră ca să-mi revin după efort, și asfaltul pe care îl văd îmi dă energie să continuu.

Prietenia româno-gagikă. Pardon, tagikă.

Așa că pornim voinicește, pentru prima oară azi reușesc să bag într-a patra și să ating 60 la oră! La viteza asta, în 3 minute ajung la locul în care… asfaltul se termină din nou!! Drumul este din nou bolovănos, iar eu simt că mă lasă nervii. Îmi spun că, dacă nu ar fi peisajul ăsta minunat, aș face cale întoarsă. 60 de kilometri mai mergem așa, până când convenim să încheiem ziua de condus și să ne odihnim. Oprim mașina lângă o casă dărăpănată. Un drumar aflat în preajmă ne oferă posibilitatea de a folosi furtunul cu apă din curte, și îl folosim bucuroși. Azi am reușit să parcurgem doar 145 de kilometri și suntem plini de praf, iar apa rece are și rolul de a ne energiza cumva. Suntem chiar pe malul râului, dar e un loc în care curge atât de încet, încât nu scoate niciun sunet! Așa că adormim într-un minut și dormim bușteni până dimineață, la auzul primului 4×4 cu turiști.

13 iunie 2019

După două zile grele, cu drum foarte prost, dimineața de azi e însorită și parcă prevestește o schimbare în bine.

Aici ne-am trezit

După câțiva kilometri de macadam mai bun, care au permis o viteză superioară celei de ieri, a apărut asfaltul mult, foarte mult dorit. Reușim să facem ultimii 90 de kilometri pe granița tadjiko-afgană, până la Khorog, în vreo 3 ore jumate. Ajungem atât de devreme, că apucăm să mâncăm la un restaurant KFC (vezi poza de mai jos) 😉 și să facem plinul. Acum, cu motorina din rezervor și cu cea din canistrele de sub pat, suntem asigurați până dincolo de Pamir, în primul oraș din Kârgâzstan.

Khorog Fried Chicken

O cotim spre est, lăsând Afganistanul în urmă, iar peisajul se schimbă puțin. La ieșirea din oraș e un nou punct de control pașapoarte și vize, iar soldatul de aici ne spune că până la Murgob, următorul oraș, la 320km, asfaltul este normal. Ca să anticipez, asta va însemna că vor fi și gropi, va fi și asfalt lipsă, dar în mare parte va fi bine.

Poarta unei case de mecanic auto, probabil.
Pod de nuiele
Pod de nuiele, plan detaliu
Magazin
Alt magazin
Și aici mă urmăresc!

Înnoptăm după 120 de km, lângă o casă, la 3.500 de metri altitudine, și putem spune că am început aclimatizarea. Pamirul este din ce în ce mai aproape, îi simțim mirosul!

Experiență cu sprijinul Vodafone Romania, partener de conectivitate.

PAMIR HIGHWAY. ZIUA 1.

PAMIR HIGHWAY. ZIUA 4.

4 thoughts on “Pamir Highway. Ziua 2 și ziua 3.”

    1. Tadjikistan este o țară muntoasă, vara temperaturile sunt comparabile cu România în aceeași perioadă. Dimineți și seri răcoroase, iar peste zi cald. În iunie, la 4500 de metri ne-a nins și am avut 0 grade, dar mai jos, la 3000 de metri, a fost cald și vântos. 🙂

Leave a Reply to Smără Cancel Reply

Translate »
Facebook
YouTube
Instagram