Mardin, labirintul ce trebuie descifrat

Unul dintre cele mai vechi și autentice orașe din Turcia, Mardin este ca un muzeu în aer liber. 

Situat la baza unui deal, oraşul se profilează precum un mușuroi în inima Mesopotamiei! Cu case care de sute de ani stau suspendate pe panta dealului. Cu fortăreața cocoțată în vârf, gata parcă să apere mușuroiul! Cu străduțe înguste pe care cu greu se strecoară câte o mașină. Cu aerul că timpul s-a oprit în loc!

Mardin nu doar că înseamnă fortăreață în aramaică, dar în aceste zile chiar este păzită ca o fortăreaţă, fiind atât de aproape de granița cu Siria. De altfel, doi americani pe care i-am întâlnit la Iznik ne-au pus în gardă că sunt multe filtre, iar noaptea ar fi bine să rămânem în interiorul orașului din cauza controalelor. Şi, chiar înainte de a ajunge la Mardin, am trecut de primul filtru al militarilor turci din zonă, apoi au urmat altele.

Am parcat Şeptoiul exact în centru, obturând uşor vitrina unui magazin. Patronul a venit, s-a uitat la noi, s-a uitat la maşină, ne-a chestionat – Hello! Where are you from? Romania? Oh, friends! -, după care ne-a ghidat astfel încât să mutăm maşina puţintel mai în faţă, cât să-i acoperim vitrina şi vecinului, în mod egal cu a lui. 😉

Dintre toate obiectivele despre care citisem, am decis să vedem musai două: medresele Zinciriye și Kasimiye -, în rest, să ne bucurăm de oraș și, dacă nimerim și la altele, cu atât mai bine. 

Şeptoiul fiind parcat în siguranţă, ne-am aruncat pe străzi în jos, către bazar. Era atâta liniște, că ne întrebam dacă suntem sau nu în bazar! Mai ales după experiența de la Șanlîurfa, unde am nimerit de 1 Mai (zi liberă) și era o viermuială de nedescris. În bazar am găsit de toate – că doar d-aia e bazar! -, de la fructe, legume și verdețuri de tot felul sau pâine abia scoasă din cuptor, la pantofi, haine, alămuri, dar şi hălci de carne de animale – o imagine destul de sinistră dacă ești mai simțitoriu din fire. Deh, nu-i ușor să treci pe lângă capete de capre cu dinții rânjiți, copite pline de păr sau printre ligheane în care sunt aruncate măruntaie. Pentru un european obișnuit cu laptele pasteurizat, carnea și brânza frumos aranjate în galantare frigorifice, partea asta de bazar e ca un film horror. 

Ne-a luat ceva până am găsit centrul de turism  – o obsesie de-a mea, să caut centrul de turism pentru hartă, pliante și recomandări 😉 -, apoi, cu harta-n brațe,  am purces spre Medresa Zinciriye: școala islamică fondată în 1385, care încă își mai primește elevii! Aici, chirăială ca la școală! Copiii erau în recreație, motiv numai bun pentru unii mai întreprinzători să abordeze turiștii, să le facă poze pentru un ban cinstit! La noi a venit un puşti care, ca să ne convingă, ne-a spus că fratele lui e în România. Nu i-a plăcut că l-am întrebat în ce oraș, așa că ne-a abandonat rapid. 

Fosta clădire a Poștei, un caravanserai de secolul al 17-lea, este mag-ni-fi-că! Să tot trimiți scrisori! Tot de aici, ne-am delectat privirile şi cu panorama oraşului şi a Mesopotamiei, iar minaretul Moscheii Sehidiye, ce se înălță elegant spre cer, ne-a chemat să o vizităm.

Mai greu a fost să găsim intrarea! Am dat roată pe străduțe late de nici un metru. O vedeam, aproape că o atingeam, dar nu puteam intra, că nu găseam poarta! Ei bine, se intră chiar din strada principală, doar că trebuie să cobori câteva trepte, or noi prima dată am zis că scările duc spre un WC – pentru că atât  era semnalizat. 🙂 Moscheea, datând din secolul al XIV-lea, a fost un bun refugiu de căldura zilei, dar și de turiștii grăbiți să ajungă la Ulu Cami (Moscheea Mare), simbolul orașului. 

Străzile strâmte sunt străjuite de case de piatră, astfel că, atunci când ridici capul, vezi cerul, fără să te poţi orienta! Aşa că, plimbarea pe străduțe e ca descifrarea unui labirint, când crezi că ai găsit ieșirea, te trezești în fața unei intersecții sau a unei uși! Este o plimbare minunată, iar a te pierde pe străduţe nu e doar o expresie. Din păcate, majoritatea caselor din zonă sunt abandonate și emană un miros greu, însă, cele refăcute sunt cochete, multe fiind transformate în hoteluri.

Doi spanioli exersau pași de dans și se filmau, localnicii treceau grăbiți cu sacoșele pline, copiii strigau hello!, încântați să vadă turiști și să apară în poze. Ceea ce ne-a surprins a fost că nu e un oraş care să colcăie de turişti, deşi luna mai pare cea mai bună pentru a vizita zona, deoarece nu e atât de cald cum e vara.

La Ulu Cami (Moscheea Mare) am ajuns luându-ne după mulțimea care se îndrepta în același sens. Datând din secolul al XI-lea, Ulu Cami este cea mai veche moschee din Mardin.

După un drum de vreo 20 de minute, în care am coborât și am tot coborât – îngrozită că la întoarcere va trebui să urc panta abruptă! -, printre case sărăcăcioase și capre întoarse de pe câmp, mânaţi din spate de un vânt teribil și alergați de norii amenințători, am ajuns, în sfârșit, la Medresa Kasimiye. Văzuserăm un videoclip filmat aici și abia așteptam să dăm ochii cu ea în realitate. Foarte bine conservată, deși nu e funcțională precum Zinciriye, Kasimiye datează din secolul al XIV-lea și e foarte populară mai ales în rândul mireselor, dacă e să ne luăm după numărul mare de purtătoare de rochii albe! 🙂

Dar am fost teribil de dezamăgită că nu se poate urca nici măcar la primul nivel, darămite pe acoperiș așa cum visam de când văzusem videoclipul! Chiar și așa, a meritat din plin drumul! Curtea interioară cu izvor și un mic bazin este foarte frumoasă și mi-a dat o senzație de liniște în mijlocul furtunii. Designul acesteia portretizează filosofia sufită (dervișilor) – viața de la început până la sfârșit: nașterea – izvorul, apoi copilăria, adolescența, tinerețea, bătrânețea, iar bazinul mare – ultima judecată.

După ce a trecut furtuna, am luat pieptiș drumul înapoi către centrul vechi, spre casă, la Şeptoiu. Treabă deloc simplă, greu la deal cu boii mici! Și nici măcar nu mâncasem vreun iskender în ziua respectivă, ca să zici că aș fi avut nevoie de așa mișcare. 

În apropiere de Mardin sunt și celebra Mănăstire Deyrulzafaran și Hasankeyf – o aşezare care urmează să dispară odată cu terminarea barajului de pe Tigru! O ultimă privire spre „mușuroiul” Mesopotamiei – o imagine cât o carte poștală memorabilă -, apoi la drum spre două destinații!