Canionul Rawanduz şi Șoseaua Hamilton sunt locuri care par coborâte de pe marile ecrane. Peisajul e atât de spectaculos, că, deşi am spus deja (chiar aici, pe blog) că X sau Y este cel mai frumos loc pe care l-am văzut, natura m-a surprins din nou, aşa încât mă văd „obligată” să adaug încă un: „cel mai frumos loc”. De această dată din Kurdistanul irakian.
După ce am dormit într-un sat pe malul Lacului Dukan am pornit spre Canionul Rawanduz, iar drumul a început să se unduiască, ca apoi să devină un zigzag continuu, pe o şosea perfectă, de am fi zis că suntem în Pasul Stelvio sau Transfăgărăşan, nu în Kurdistanul irakian! – căci, nu-i aşa, dacă zici Irak, te aştepţi ca totul să fie explodat!
Am străbătut zeci de kilometri prin mijlocul naturii, şi doar din loc în loc mai răsărea câte un sat, cu case simple şi străzi pustii. Într-un astfel de sat am oprit Şeptoiu să luăm apă de la un robinet care se iţea din zidul unei case. Smără a strigat la poarta casei până ce a ieşit un om, pe care l-a întrebat: „Au?” – adică, apă, în kurdă. Şi, cum se întâmplă aproape mereu în Orient, ne-am ales, pe lângă un rezervor plin cu apă, şi cu o invitaţie la masă, pentru că familia era la masă. În mijlocul mesei (a se citi ”o muşama pusă pe jos”) trona un castron plin cu iaurt subţiat – un fel de ayran, fire de ceapă verde, nun (o pâine subţire ca un cearşaf) şi o tigaie mare cu… ceva! Care s-a dovedit Kenger, după cum ne tot repeta doamna casei. Kenger sau, mai ştiinţific, gundelia, este o plantă ţepoasă, ca un ciuline, care creşte în Orientul Mijlociu, Anatolia, dar şi în unele zone mediteraneene și ale Mării Egee. Ei bine, planta asta, de care eu m-aş fi ferit ca de Dracu, a fost cel mai surprinzător şi delicios prânz! Gătită simplu – înăbuşită în puţin ulei – şi mâncată la fel de simplu: pe o bucată de nun se pune un boţ de kenger şi un fir de ceapă verde la mijloc, se rulează ca o clătită şi se muşcă cu încredere; opţional, ca la pizza, poţi să înmoi şi în sos de roşii, dar parcă e mai bun fără. Dacă s-ar găsi şi la noi, parol dacă n-aş mânca kenger de dimineaţă până seara!
A fost una dintre întâlnirile noastre memorabile, deşi n-am prea putut conversa, fiecare vorbind pe limba lui, ei în kurdă, noi în engleză, deşi la fel de bine puteam vorbi în română! Oricum, tot am aflat că domnul era peşmerga (adică militar), iar ca dovadă, s-a dus în camera de alături şi a venit cu puşca, dar şi cu o diplomă, primită la finalul unui curs de antrenament din Germania! Altfel, conversaţia era cam aşa: noi ziceam: Rawanduz, el, peşmerga, dădea din cap şi repeta Rawanduz, şi continua: Choman, Haji Omeran! Aşa că, ne-am zis că probabil n-ar trebui să ratăm Choman şi Haji Omeran, drept urmare, după ce am plecat de la ei şi am ajuns la o intersecţie, a fost ca în filme şi, în loc să facem stânga spre Rawanduz, am făcut dreapta, spre Choman şi Haji Omeran.
Pe măsură ce drumul urcă – Haji Omeran e la 1900 metri altitudine -, pereţii stâncoşi se îndepărtează de şosea, peisajele devin mai molcome, se deschid în văi largi, cu pante delicate, iar vârfurile munţilor ninşi se zăresc în depărtare. Dar Choman şi Haji Omeran s-au dovedit a fi doar câteva staţiuni drăguţe, fără viaţa trepidantă dată de turişti. Cel mai probabil sunt staţiuni în vogă vara, când lumea caută răcoarea munţilor, de aceea o fi pronunţat peşmerga atât de nostalgic numele lor!
Haji Omeran este şi punct de trecere a frontierei spre Iran, iar atmosfera mi-a părut fix ca în orice localitate de graniţă, o fojgăială şi totodată o senzație de dezordine. Eu una mă simt pierdută la frontierele orientale, poate şi din cauza faptului că nu înţeleg nicio iotă din ce scrie! Oricum, ne-am bucurat să ajungem până aici, acesta fiind în fapt punctul final al celebrei Șosele Hamilton – cum zicea, este o „șosea” la fel ca Șoseaua Militară din Georgia! Șoseaua Hamilton sau Hamilton Road, cum i se spune mai exact, este drumul construit de inginerul neozeelandez Archibald Milne Hamilton, între 1928 şi 1932, pentru a lega nordul Irakului de nordul Iranului, cu scopul de a stimula comerțul regional. Întinzându-se de la Erbil până la Haji Omeran, traversând impunătorii Munți Zagros, drumul lui Hamilton a fost cea mai mare realizare inginerească a vremii, fiind construit pe un teren în mare parte necartografiat şi în condiţii meteo extreme, cu temperaturi de peste 40 de grade sau mult sub zero grade, dar şi a conflictelor tribale şi jafurilor, precum şi sub imperiul răspândirii diferitelor molime. În cele din urmă, Hamilton şi cei 1.000 de muncitori au deschis un drum prin labirintul de stânci, de chei și canioane, ca o panglică netedă de bitum cu cinci poduri peste râu.
Astăzi, mai sunt doar câteva mici porţiuni dezafectate ale vechiului drum, şoseaua ca-n palmă e de dată recentă, fireşte, însă Hamilton este cel care a deschis calea, iar kurzii îl consideră şi acum un erou care le-a schimbat viaţa.
Bun, deci de la Haji Omeran ne-am întors să mergem în oraşul Rawanduz, spre canionul cu acelaşi nume, şi cele două renumite cascadele din zonă: Bekhal şi Gali Ali Beg. În toată această zonă, peisajul este fa-bu-los! Canionul Rawanduz – Marele Canion al Orientului Mijlociu -, care se întinde între Soran şi Khalifan şi pe fundul căruia şerpuieşte şoseaua (parte a Hamilton Road) – este considerat cireaşa de pe tort, dar spectacolul naturii e la superlativ în dreptul oraşului Rawanduz.
Râul Rawanduz, flancat de pereţi masivi de stâncă, a reuşit să se strecoare şi să facă din acest loc unul de neuitat, să creeze un peisaj de o frumuseţe dramatică.
La 10 kilometri de Rawanduz este Cascada Bekhal, care, în ciuda nenumăratelor magazinaşe, tarabe, chioşcuri şi restaurante ce par să o sufoce, este absolut impresionantă. Cascada este formată de pârâul Bekhal, care curge printr-un defileu abrupt înainte de a cădea ca faldurile unei rochii de mireasă.
Pentru că ne-a plăcut din cale-afară Cascada Bekhal, ne-am aşteptat ca Gali Ali Beg, considerată cea mai cea cascadă din Kurdistan, care e şi pe bancnota de 5000 de dinari!, să ne uimească şi mai şi. Dar pentru noi a fost ca la pomul lăudat. E adevărat, Gali Ali Beg pare a avea mai multă forţă, apa căzând năprasnic de la 12 metri în piscina de dedesubt, dar nouă ne-a plăcut mult mai mult delicateţea cascadei Bekhal. Mă rog, chestie de gust! Bine, e posibil ca şi construcţiile şi toată amenajarea turistică ce înconjoară cascada Gali Ali Beg să ne fi influenţat.
Toată această partea a excursiei noastre prin Kurdistan a fost excepţională, natura ne-a uimit ochii, iar întâlnirea şi masa cu familia luptătorului peşmerga ne-au uns la suflet!
