Două zile de eforturi pentru a vedea iadul din Turkmenistan

După eforturile depuse pentru a începe o relație cu orașul-farmacie, Așgabat, decidem să renunțăm, dar ne petrecem ultima oră încercând să obținem viza de Kârgâzstan de la ambasada de aici. Ne lovim, însă, de o angajată care părea soția consulului și care numai că nu m-a luat la palme pentru că… ei bine, nu știu pentru ce. Deci, cu încă o picătură de amar în gură, ne uităm la hartă, măsurăm, calculăm, încălecăm pe Șeptoiu și îi dăm pinteni în burtă să ne scoată cât mai repede de aici. Destinația? Cel de-al doilea (și ultimul) punct de interes în Turkmenistan: Derweze.

Ieșim din oraș, minunându-ne încă o dată de aberațiile pe care le produc mintea unui megaloman și tăcerea unui popor, și tragem tare ca să ajungem la destinație pe lumină. Asfaltul începe prin a fi bun, dar la câțiva kilometri de orașul președintelui Berdimuhamedov se înrăutățește brusc. Apar primele așezări rurale și observăm casele care sunt aproape identice. Cu acoperișuri verzi, ele (și vorbesc aici de cele care se pot vedea de pe DN-ul ăsta mare pe care mergem noi) arată construite de curând și par nelocuite. Localitățile sunt din ce în ce mai rare, iar peisajul devine deșertic. Poate pentru că traversăm deșertul Karakum? Hm… probabil. 🙂

Șoseaua este dreaptă, cu asfaltul plin de petice mici și dese, nemarcată, ceea ce îmi dă libertatea de a alege pe care parte a ei să merg. De cele mai multe ori mi se pare că sensul opus are asfalt mai bun, și îl folosesc. Nu e nimic de văzut în stânga și în dreapta și întâlnim foarte puține mașini, care merg cu cel puțin 120 km/h, în condițiile în care noi ne târâm cu 70, ca să ne creștem șansele să ieșim din țară pe 4 roți. Și așa o ținem preț de 250km, până când GPS-ul ne spune s-o luăm la dreapta. Mai sunt 7 km până la destinație, pe un drum printre dune de nisip, iar această provocare este nouă pentru mine. Am ajuns aici când soarele tocmai a trecut sub linia orizontului. Se înnoptează, pe drumul ăsta nu mai trece nicio mașină, iar perspectiva de a rămâne cu roțile afundate în nisip ne displace. Da, teoretic știu două modalități de a ieși dintr-o situație de genul ăsta, dar aș prefera totuși să nu ajung acolo. Așa că eu conduc încet, cu ochii cât cepele după urmele altor mașini care au mai trecut pe aici. Acești 7 km i-am parcurs atât de încet, încât la capătul lor e deja întuneric. Ceea ce este minunat, fiindcă, după ultima curbă, în fața noastră se deschide… IADUL!

Scurt, foarte scurt context: în locul în care am ajuns a fost, acum mulți ani, o încercare de exploatare de gaze naturale. Rușii au forat aici ca să vadă dacă găsesc vreun zăcământ, dar pământul s-a surpat de jur împrejur, lăsând în urmă un crater de 70 de metri diametru. Pentru ca puținul gaz care ieșea din pământ să nu se risipească în aer, i-au dat foc. Au estimat că într-o săptămână se va epuiza, dar… ce să vezi… din 1971 și până în prezent, acest crater arde încontinuu, oferind noaptea un spectacol unic, care de altfel a inspirat numele popular de ”Poarta spre Iad”.

Ei bine, într-un astfel de moment am ajuns noi. După încordarea de pe drum, vederea luminii emise de flăcările care ieșeau din pământ a fost impresionantă. Am oprit mașina și am mers pe marginea craterului. Zeci de focare ard, limbile de foc se unduiesc în bătaia vântului, scoțând un sunet amenințător și liniștitor în același timp. Este foc, este un foc uriaș, dar este inofensiv, întrucât craterul este adânc de 30 m. Vântul bate destul de tare și într-o singură direcție, astfel că se poate sta pe una din laturile craterului. Pe partea opusă, aerul este fierbinte, aproape irespirabil, și din când în când miroase a gaz nears. Undeva în depărtare este un șir de iurte. Nu, nu sunt autentice, sunt făcute pentru a găzdui turiști aduși aici cu mașini 4×4. Cum turismul nu e dezvoltat în această țară, zona e aproape pustie și liniștită. Ceea ce ne bucură, căci privitul spectacolului ăsta grandios ne reduce la tăcere, iar eu, după o zi agitată, cu o trecere inedită prin vamă, o experiență urbană bizară și 250km de asfalt prost, am, din nou, un moment din-ăla mișto, de pace interioară.

Într-un târziu, ne instalăm hotelul Șeptoiu în apropierea craterului și, după câteva poze, stingem lumina.

30 mai 2019

Prima geană de lumină pe care am văzut-o în dimineața asta m-a făcut să sar ca un arc din pat. Știam că soarele va răsări undeva dincolo de crater și voiam să surprind momentul. Nici nu l-am așteptat prea mult, căci globul a apărut spectaculos în spatele dealului de dincolo de iurtele din preajma craterului. 🙂 A fost atât de spectaculos, încât a pus pe planul doi craterul, în primul rând din cauza faptului că a luminat platoul în așa fel încât flăcările nu se mai vedeau. Iată, deci, că nu întotdeauna e bine să fii în lumină! Uneori, bezna din jur e bună, căci, știm cu toții, lumina strălucește în întuneric. 🙂

Soarele se ridică, noi de asemeni, și ne punem din nou la drum. Punctul de destinație propus pentru azi este granița cu Uzbekistanul, la 280 km de aici. Facem înapoi drumul printre dune, iar la un moment dat îmi permit să o iau pe o porțiune de nisip, căci văzusem niște mașini cu turiști trecând și prinsesem curaj că, orice s-ar întâmpla, nu rămânem acolo. Dar nisipul e nisip, iar mașina 4×2 e limitată, așa că aproape ne afundăm. Reușesc, aplicând prima metodă cunoscută (să accelerezi încet, fără să rupi aderența), să ies din zona mișcătoare, și revenim în DN. Îl lăsasem cariat rău ieri, acum, însă, îl găsim și mai bolnav! Pe lângă peticele de asfalt cunoscute, acum s-au înmulțit gropile. Roțile Șeptoiului troncăne zgomotos și stresant. Viteza de deplasare scade dramatic, iar condusul devine extrem de obositor, până în punctul în care, după 100 de kilometri, mă lasă nervii, frânez brusc, opresc motorul și ies din mașină scoțând fum pe nări. Am nevoie de o pauză în care să mă liniștesc și să fac rost de niște energie pentru porțiunea rămasă. Sunt atât de nervos, încât nici nu văd că din sens opus venea o mașină care a încetinit în apropierea noastră. Ridic privirea spre ea abia când simt că oprește lângă mine. Mă uit întâi la număr și am surpriza să văd că… e din Franța! Apoi mă uit la mașină și văd că este o autorulotă! Sunt doi turiști francezi! Sunt călători ca noi!! E prima întâlnire de genul ăsta și simt că este exact ce aveam nevoie ca să-mi revin din starea de mai devreme! Mi se umple fața de zâmbet și mă adresez bărbatului de la volan: ”Hello! How are you fellow travellers?”. Bărbatul nu răspunde nimic, oprește motorul, trage frâna de mână și, cu un zâmbet îmi răspunde: ”Salutare, ce faceți?” 😮 Cuuum? A trebuit să facem 6000 de kilometri, pentru ca aici, în mijlocul deșertului, într-o țară în care în clipa asta suntem probabil 10 turiști, să auzim limba română?! 🙂

S-o scurtez. Turiștii sunt Chris, un român din Bacău plecat în Franța în anii ‘90, și Véro, partenera lui franțuzoaică. Împreună, www.infinitrip.info. Facem cunoștință și stăm de vorbă preț de 2-3 ore (nu, de fapt au fost vreo 45 de minute, dar a fost atât de plăcută întâlnirea, că am crezut că am stat mai mult), facem schimb de impresii, ne vindem ponturi despre țările din care venim, ne facem cadou cartelele SIM pe care le-am folosit în țările vecine, ne lăudăm cu mașinile noastre, facem poze împreună. 🙂

Ne despărțim cu greu, dar fiecare avem în față un drum lung, mai ales că ei ne dau vestea cea mai proastă posibil: ultimii 75 de kilometri din Turkmenistan vor fi cu un asfalt mult mai prost decât cel de aici! Eu sunt Toma necredinciosul și trebuie să mărturisesc că nu i-am crezut. Un asfalt mai prost ca ăsta nu poate să existe nicăieri în lume, deja este o bătaie de joc!

Masa de prânz o luăm spre seară, lângă un sat cu case sărăcăcioase, unde în unele curți vedem cămile pe post de vaci. Când repornim la drum, intrăm pe cei 75 km promiși. Și nu, Chris nu a avut dreptate. Drumul nu e mult mai prost, pentru că drumul național A381, pe alocuri,… nu există! 🙂

Cu greu și cu lupte crâncene, am ajuns la graniță. E ora 8 seara, soarele tocmai a apus, iar noi oprim în fața porții de fier care permite accesul în vamă. Este, evident, închisă, dar vreau să știu la ce oră să venim mâine dimineață. Cobor din mașină și mă îndrept spre poartă să-i întreb pe cei doi soldați. Ei devin agitați și nu îmi răspund la întrebare, chiar dacă le explic și în gesturi ce vreau să știu. Unul dintre ei se uită spre ghereta de alături (unde probabil se ascunde șeful lor) și îmi strigă să plec urgent de aici, însoțit de gesturi disperate. Celălalt, însă, reușește să fie amabil și îmi spune scurt: ”vosem!” (adică OPT, în rusă). Ne întoarcem 2 km și găsim un loc de înnoptat pe malul unui râu. Mai e o noapte și se va încheia trista experiență turkmenă. Nu ne pare rău, dar sperăm că, atunci când vom reveni, țara va arăta altfel din toate punctele de vedere.