fbpx

Gjirokastër (II) – oraşul care sfidează legile gravitaţiei

Gjirokastër (se citește Ghirocastăr) nu seamănă cu nimic din ce am văzut până acum. Casele ca nişte mici cetăţi albe, străzile pavate cu piatră cubică şi aproape verticale, oamenii pe acoperişurile de bazalt, care caută răcoarea serii, erau imaginea la care visam când citeam cărţile lui Ismail Kadare. Oraşul devenit personaj în cărţile lui Kadare ni se întindea în faţa ochilor. Aşa cum spune celebrul scriitor albanez, Gjirokastër sfidează legile gravitaţiei şi pe cele ale logicii, construit fiind pe o pantă atât de abruptă, încât beţivii nimeresc adesea pe acoperişuri, în loc să alunece în vreun şanţ.

„Călătorul care îl vede prima dată este tentat să îl compare cu ceva, dar curând îşi dă seama că este imposibil, pentru că oraşul respinge orice comparaţie. De fapt, nu arăta ca nimic altceva. […] era, cu siguranţă, singurul loc din lume unde, dacă alunecai şi cădeai pe stradă, puteai foarte bine ateriza pe acoperişul unei case, o caracteristică ştiută foarte bine de beţivi. Da, într-adevăr, un oraş foarte ciudat. În unele locuri, te puteai plimba pe stradă, întinzându-ţi braţul şi aşezându-ţi pălăria în vârful unui minaret. Multe lucruri de aici păreau pur şi simplu bizare, iar altele păreau să aparţină unui vis.” (Ismail Kadare, „Cronica în piatră”).

Acoperişul de piatră al unei case se află la nivelul pivniţei altei case, iar străzile abrupte sunt pavate cu piatră de diferite culori.

După un urcuş pieptiş, mai ceva ca pe-o cărare de munte, ajungem la cetatea medievală, cocoţată deasupra oraşului. De aici ni se deschide o privelişte magnifică asupra Văii Drino şi a Munților Gjerë! Una dintre cele mai mari fortăreţe din Balcani – 500 m lungime, pe coama dealului -, construită în secolul al VIII-lea şi refăcută integral de Ali Pasha din Tepelena, în secolul XIX, cetatea găzduieşte Muzeul Naţional al Armelor. Imediat ce am trecut de poartă, am intrat într-o galerie largă unde sunt expuse diferite arme, inclusiv un tanc italian. O altă atracţie e avionul american, „dovada” că SUA voia să atace Albania, după cum susţinea Enver Hodja. De fapt, în 1957, avionul survola zona, iar pilotul a cerut permisiunea să aterizeze, din cauza unor probleme tehnice. Autoritățile i-au permis, dar au capturat avionul (eliberând pilotul), expunându-l ulterior aici și spunând că era un avion inamic pe care l-au doborât.

Tot în cetate sunt şi ruinele unei cisterne alimentate de un apeduct din care au rămas doar pilonii de susţinere, mormântul a doi înţelepţi (baba) din ramura Bektashi a Islamului Shia, dar şi celulele fostei închisori. Finalizată în 1932, închisoarea a fost folosită de regimul regelui Zog, apoi de forțele de ocupație italiene și germane în timpul celui de-al doilea război mondial, şi de regimul comunist până în 1968.

A, şi să nu uit: nelipsitul turn cu ceas – în secolul al XIX-lea otomanii au avut o obsesie cu aceste turnuri cu ceas, pe care le întâlnim în mai multe oraşe din fostul Imperiu! Deşi ceasul nu mai funcţionează, turnul s-a păstrat integral. Situat la capătul de est al curţii fortăreţei, Turnul cu ceas a fost ridicat la ordinul aceluiaşi Ali Pasha din Tepelene, supranumit „Leul din Ioannina” pentru faptele de vitejie, dar şi pentru cruzimea sa, şi se încadrează excelent în peisaj.

Oraşul vechi s-a păstrat atât de bine datorită lui Enver Hodja – n-aş fi crezut că voi scrie vreodată ceva pozitiv legat de numele lui! Temutul dictator a dorit ca oraşul său natal să se conserve, aşa că, în 1961, Gjirokastër a fost declarat oraş-muzeu. Astăzi, este înscris pe lista Patrimoniului UNESCO, fiind unul dintre cele mai bine conservate oraşe otomane.

Nebunia lui Enver Hodja s-a manifestat însă şi în Gjirokastër. Sub castel există un bunker imens, construit în secret în anii 60, care ar fi urmat să fie folosit de autorităţi în cazul unei invazii, dar nu am putut vizita această parte. Evident, bunkerul nu a fost folosit niciodată. 🙂

Am revenit în centrul vechi şi ne-am continuat plimbarea pe străduţele de sfoară, prelingându-ne pe lângă zidurile de piatră ale caselor. Uşor-uşor, începem din nou să urcăm. În Gjirokastër, ori urci ori cobori, e nevoie de ceva condiţie fizică! La un moment dat, trecem pe lângă un domn care stă pe acoperişul casei şi scrie de zor, având drept masă un scăunel de lemn, şi iar îmi amintesc de Kadare – nu vreau să par simandicoasă, dar chiar îmi place Kadare şi peste tot în Albania caut frânturi din scrierile lui. Scriitorul de pe acoperiş îşi ridică ochii, ne salută, apoi se întoarce la foaia lui.

Continuăm să urcăm şi aşa ajungem la Casa Zekate. Băgăm timid capul şi vedem că se poate vizita. Salutăm frumos: mirdita!, ne uităm după casa de bilete, dar o femeie ne face semn să intrăm, aşa că, ce să facem, intrăm! Casa este imensă, cu trei etaje şi două turnuri gemene, găzduia clar un clan puternic. Interiorul e magnific, cu tavane din lemn şi fresce pe pereţi, iar de pe terasa de sus, panorama este uluitoare. La plecare, când ieşeam din curte, ne-am întâlnit cu un grup de turişti însoţit de un ghid şi am realizat că totuşi există o taxă de intrare, doar că noi nu ne-am prins şi dacă am fost poftiţi, am profitat. 🙂 Casa a fost construită în 1821 şi a fost transformată în muzeu, familia Zekate locuieşte alături.

Se întunecă, aşa că, ne întoarcem în bazar, adică în centrul vechi, să ne mai pierdem prin magazinaşele de suveniruri. N-am cumpărat încă nimic! Turiştii, şi aşa puţini, par să se fi retras deja. Ne oprim la unul dintre magazine să căutăm un magnet care să ne amintească de Gjirokastër de câte ori vom deschide frigiderul. În timp ce alegem, vânzătoarea intră în vorbă cu noi, e curioasă de unde suntem, cum ni se pare oraşul. Vorbeşte foarte bine engleză şi e dispusă să stea la poveşti, dacă tot nu prea sunt turişti. Vinde de la 14 ani în magazin şi ne convinge să luăm un magnet cu imaginea magazinului de vizavi care e chiar al părinţilor săi.

Stăm în cumpănă dacă să bem ceva la o terasă, dar cum nu vedem nicio femeie la vreo masă, decidem că e mai înţelept să mergem pe terasa familiei Kotoni. Aşa că ne petrecem seara savurând o bere albaneză şi privind oraşul de pe micuţa terasă a hotelului.

Gjirokastër nu seamănă cu nimic, aşa este. Am văzut multe oraşe otomane, dar Gjirokastër e unic. Prin arhitectură, dar şi prin atmosferă.

Leave a Comment

Translate »
Facebook
YouTube
Instagram