Doğubayazıt este cunoscut mai ales în rândul alpiniştilor, întrucât de aici se pleacă în ascensiuni pe Ararat, cel mai înalt munte din Turcia. Dar oraşul are şi un palat din epoca otomană, deci bifează şi la capitolul atracţii turistice. Pentru noi însă cel mai important aspect era legat de trecerea în Iran, Doğubayazıt fiind ultimul oraş înainte de graniţă.
După ce am plecat din Hasankeyf, am pornit spre Lacul Van, cel mai mare din Turcia și al doilea ca întindere din Orientul Mijlociu. Am ales drumul prin sudul lacului, pentru că aici sunt câteva insule interesante, pe una dintre ele – Akdamar – fiind și o biserică armenească de secol X! Drumul e foarte frumos, se văd munții înzăpeziți ce ies parcă din lac, dar noi am ajuns seara și ne-am bucurat de priveliște doar din mers.
Din localitatea Van, unde am dormit, până la Doğubayazıt mai avem de mers vreo două ore, așa că nu ne grăbim, ceea ce e foarte bine, că avem marcate pe hartă câteva cascade și un pod. Plouă, e frig și indicatoarele nu ne ajută prea tare. Ratăm cascadele, dar ajungem la Podul Diavolului (Șeytan, cum îi spun localnicii), un pod cu un arc, ridicat prin secolul XIII, pe sub care apa trece cu furie, formând astfel o cascadă foarte spectaculoasă.
Pe la prânz ajungem la Doğubayazıt, unde n-avem multe de văzut.
Suntem plecați de acasă de mai bine de o săptămână! Cu alte cuvinte, sunt peste 7 zile de când n-am mai făcut un duș lung în care să uit de mine sub apa caldă. Deh, așa-i când nu ai țeava de apă caldă cu tine, faci dușuri rapide cu vermorelul. Aceasta fiind situația, am decis să încercăm experiența unui hamam (baie turcească cu aburi)! Am ales unul din cele trei pe care le-am găsit pe Google și ne-am dus fiecare la intrarea lui. Smără a avut noroc, eu, nu. Adică el a putut intra, însă la femei era prea aglomerat și mi-au zis să revin peste vreo 4 ore.
M-am întors în Șeptoiu și l-am așteptat pe norocosul de Smără, care, când a venit, radia de fericire și mi-a zis că e musai să merg și eu! Până atunci, avem timp să vizităm faimosul Palat Ișak Pașa, singurul edificiu ce amintește de vechiul oraș care, fiind situat pe ruta comercială dintre Trabzon și nord-vestul Iranului, a fost cândva un punct comercial important. Semnificația sa a scăzut odată cu reducerea comerțului pe această rută, suferind și distrugeri importante în timpul războaielor ruso-turce din secolul al XIX-lea și în Primul Război Mondial, când a fost ocupat de trupele rusești.
Palatul Ișak Pașa e la 7 kilometri, pe o culme ce domină orașul. De aici, priveliștea asupra zonei, cu Araratul pe fundal, e absolut magnifică, deși noi n-am prins cea mai bună zi, deoarece ploua și era frig.
Când să intrăm în palat, un domn ne întreabă în engleză de unde suntem. Zicem România, iar el se încruntă.
– Ups, am greșit cu ceva?, întreabă Smără.
– Păi, da, zice turcul. Că vorbim engleză. Pentru că, măi, văru’ meu, eu sunt căsătorit cu o româncă și vorbesc bine limba voastră.
Îl cheamă Ali și locuiește la Istanbul, dar Doğubayazıt e orașul său natal, ba în tinerețe a fost ghid aici, la palat. Ne-am scos, avem ghid personal! E atât de încântat de întâlnirea cu noi, că o sună repede pe nevastă-sa, care era în bazar la Istanbul, cumpăra niște perdele, după cum ne-a dezvăluit el.
”Sora mea, știi tu cu cine m-am întâlnit eu?, își întreabă el în română consoarta. Cu doi veri din București, români de-ai tăi! Ia, vorbește cu ei!” Și ne întinde telefonul să ne conversăm.
Ce să zic, am schimbat două-trei amabilități și cam atât, căci nevasta nu era nici pe departe la fel de entuziastă să vorbească cu ”verii” din România. Însă, Ali era de neoprit, așa că am purces să vizităm palatul alături de el și de unchiul său, care tremura din tot corpul într-o gecuță subțire și îl tot zorea pe nepot să facă turul mai repede.
Început în 1685 și finalizat 100 de ani mai târziu, Ișak Pașa este unul dintre puținele palate istorice care au supraviețuit până astăzi. Este foarte frumos și mi s-a părut cu atât mai interesant cu cât nu e o construcție tipic otomană, arhitectura sa fiind puternic influențată de vecinii perși și armeni. E încă destul de bine păstrat, se pot vedea chiar și frumoasele stucaturi de la intrări, deși a avut de suferit de-a lungul secolelor, în timpul războaielor sau la cutremure. În primele zile ale Republicii Turce, palatul a servit ca centru administrativ, apoi ca post militar. Ulterior, a continuat să se deterioreze, blocuri din zidurile sale fiind folosite ca material de construcție pentru casele din apropiere.
Palatul a apărut pe verso-ul bancnotei de 100 de lire turcești în perioada 2005-2009.
După plimbarea prin palat, visam și mai tare la hamam, la o baie de aburi, care să-mi încălzească oasele. Deci, după povestea lui Smără, urmează a mea. 🙂
Mâine vom fi în Iran!
