Vizita în Iordania o plănuisem în primul rând pentru Petra. ”Dacă o mai fi ceva de văzut în țara aia, bine!”, mi-am spus când am luat biletele de avion, apoi am început să studiez. Și, când am văzut primele poze din deșertul Wadi Rum, mi-am zis că e un loc interesant, dar că e prea… turistic. Cu toate astea, l-am notat acolo ca destinație. Ulterior, am decis să ne rezervăm un tur de o zi cu jeepul, plus o noapte de cazare la cort de beduini. S-a dovedit a fi una din cele mai frumoase experiențe de până acum!
Motivul pentru care a fost ales ca platou de filmare pentru câteva filme notorii este, probabil, acela că Wadi Rum arată ca o planetă pustie. Nu doar pustietatea, dar și relieful ajută. Căci mai sunt și alte deșerturi în lume, dar stânci ca cele de aici mai rar întâlnești. Fost fund de mare, această vale (wadi înseamnă vale) se întinde pe 700 km2, printre stânci înalte, vârful Jabal Umm ad Dami atingând 1840m, fiind și cel mai înalt vârf din Iordania.
Turul de deșert l-am rezervat de la București, cu ghidul-beduin Haitham, pentru prețul de 70 de dinari de persoană (în martie 2022, 1 dinar e cam 1.25 euro). Pare mult, dar în prețul ăsta intră turul propriu-zis, masa de prânz servită în deșert, masa de seară de la cort, cazarea și masa de dimineață.
Întâlnirea cu Haitham a fost la 9:15 la , unde s-a executat ștampilarea Jordan Pass-ului, fără de care am fi plătit 5 dinari accesul în deșert. Haitham a venit cu încă patru turiști, patru tineri foarte tineri, ne-a aruncat pe toți șase într-o mașină și a pornit la drum, lăsând în urmă ultimele semne ale civilizației (case și asfalt) și ducându-ne cu viteză mare pe nisipul vălurit al deșertului. Mașina este un Ford pick-up ponosit, iar noi stăm în partea din spate, în aer liber, pe două băncuțe, fără niciun sistem de siguranță. Drumul este denivelat și, când mă mai ridic în picioare să fac câte o poză, sunt la câțiva centimetri de a cădea în exterior.
Primul obiectiv a fost Aici, este captat un izvor care iese din munte undeva mai sus și, de altfel, ne-a oferit varianta să urcăm până la el pe pietroaiele desprinse din masiv, pe o cărare care mai mult se ghicea. Am acceptat toți și am urcat pieptiș vreo 15 minute până într-un loc de unde aveam să vedem pentru prima oară deșertul în măreția lui.
La coborâre, înainte să ne suim în mașină, Haitham ne-a propus să ne plimbe cu cămilele. Cu excepția mea, toată lumea s-a suit călare pe câte unul din animalele astea mari din parcarea improvizată la poalele muntelui, și au făcut un tur de 15 minute.
Următorul obiectiv a fost la 5 minute distanță. îi zice, și asta și e. Formată la baza unei stânci, duna asta e atractivă prin faptul că e înaltă și că de sus ai din nou o perspectivă asupra zonei. Nu e suficient de abruptă încât să te poți da cu sandboardul, dar e foarte bună pentru alergare. 🙂
A urmat . P-ăsta îmi doream să-l văd pentru petroglifele de pe stânci. Animale, oameni și tălpi, sculpturile astea sunt din perioadele talmudică, nabateeană și islamică. Canionul e scurt și îngust. Deși are doar vreo 50 de metri lungime, e o provocare să-l parcurgi, mai ales când au ajuns aici mai multe grupuri de turiști deodată. Trebuie să faci un pic de cățărare pe stânci și nu există niciun fel de amenajare. Canionul e mai lung de-atât, dar, pentru majoritatea, el se termină odată cu un perete vertical, pe care numai cei pregătiți îl pot urca.
a fost următoarea oprire. Spectaculos prin el însuși, ”podul” ăsta e o formațiune de piatră ușor accesibilă și foarte instagramabilă. 🙂
a fost la alte 5 minute distanță, doar că nu casa în sine a fost atracția, căci ea nu prea există. Sunt doar câteva pietre, ca o fundație, care au trecut neobservate. Mai ofertante au fost stâncile de alături, plus view-urile aferente. Undeva, pe un platouaș, turiștii au înălțat momâi de piatră.
Ne aflăm în momentul acela al zilei când soarele e deasupra capului, iar foamea se face auzită cu urechea liberă. Așa că Haitham a parcat mașina la umbra unei stânci, a scos butelia de gaz și tigăile și… a gătit. Până a fost gata masa de prânz, noi ne-am dat cu placa pe nisip… sau… mă rog… am încercat… 🙂
Mâncarea a fost bună. Nu excepțională, dar a fost un moment foarte bun pentru socializare. Ne-am găsit la aceeași ”masă” cu patru tineri între 20 și 29 de ani, un francez, un german, un italian și o marocancă emigrată în Italia. Sunt surprinzător de maturi în gândire. Sabrine și Riccardo (italienii) sunt plini de viață și nonșalanți. Julien (francezul) e de părere că ar trebui să fie obligatoriu călătoritul pentru toată lumea, fiindcă din călătorii înveți lucruri și îți deschizi mintea, iar Ben (neamțul), la doar 20 de ani, vorbește 3 limbi străine și rupe câteva propoziții în arabă. Schimbăm impresii din călătorii și ne amuzăm de faptul că, dacă locurile astea ar fi fost în Occident, totul ar fi fost aranjat la centimetru. Pe stânci ar fi fost balustrade, turiștii ar fi fost obligați să poarte căști de protecție, iar mașinile… mașinile ar fi arătat altfel. 🙂
Cu burțile pline, ne deplasăm la formațiunea numită . E un pic exagerată descrierea, în sensul că trebuie să stai într-o anumită parte a stâncii ca să arate cum îi spune numele, dar e pitorească.
De aici, Haitham ne duce printre stânci, dune și cămile care pasc liber și după 10 minute ne lasă la intrarea într-un canion și pleacă, spunând că ne vedem în capătul celălalt. Este un canion mai larg, dar 3 dintre noi găsim ceva de escaladat, o gaură la înălțime și o coborâre abruptă, și diversificăm puțin peisajul.
Haitham ne preia și ne duce în alt loc unde, de asemeni, ne debarcă și pleacă. Încă un canion, dar diferit de celelalte. Este larg, cu pereți înalți și plin de nisip portocaliu. E o atmosferă ciudată, plăcut-ciudată, ne simțim ca pe altă planetă, iar eu regret că pozele nu pot reda proporțiile. Așa că fac mai puține poze și mă bucur de loc cu simțurile mele.
La ieșirea din canion, brusc peisajul se animă. Suntem într-un loc în care s-a strâns atât de mult nisip, încât s-a format un versant foarte abrupt, numai bun de făcut sandboarding pe el. Urcarea până în vârf este foarte anevoioasă, dar la coborâre boardul prinde o viteză considerabilă. Cei care se dau o dată, nu mai vor și a doua oară. Poziția pe placă nu este în picioare, ci în șezut, iar coborârea te cam zdruncină. În plus, dacă nu ții gura închisă, nisipul își găsește loc până dincolo de amigdale. 🙂
Haitham ne preia din nou și ne conduce încă 5 minute până într-un loc plin de lume. Este , o altă formațiune stâncoasă spectaculoasă. Puțin mai lung și situat la înălțime mai mare, podul are o deschidere mult mai largă și se conturează frumos pe fundalul versanților din depărtare, care acum sunt frumos colorați de soarele care se apropie de apus. Din nou, pozele nu reflectă realitatea.
Haitham ne grăbește puțin, fiindcă se apropie ora apusului și nu vrea să-l ratăm. Ne duce la baza unei stânci și ne spune că ne putem urca cât de sus vrem ca să urmărim apusul. Ceea ce și facem. Pe mai toate stâncile din zonă stau cocoțate grupulețe de oameni. Stăm și ne uităm în liniște cum soarele coboară prin negură, iar când dispare sub orizont, coborâm la mașină, fiindcă temperatura scade simțitor.
Cu asta, ziua de plimbare s-a cam încheiat. Haitham ne urcă-n benă și ne duce la locul de cazare. Ca toate ”satele” astea de beduini, și al nostru este așezat la baza unei stânci mai înalte. L-am numit sat, dar este de fapt o adunătură de corturi din păr de cămilă, identice între ele, dotate cu două paturi, fără încălzire, cu un bec care luminează cam cât ecranul telefonului. Pe pat sunt trei pături groase, sub care cele 6 grade din ”cameră” se multiplică de 6 ori.
Există și o baie, dar apa caldă e rece-gheață și curge țârâind. Asta este, să nu uităm că suntem în deșert. Pentru dependenții de confort, la 1 km de noi este un ”sat” de lux, în care condițiile sunt cele ale unui hotel de 5 stele, iar prețul unei nopți de cazare este în jur de… 350€.
Suntem convocați la ora 20 în sala de mese (un cort mai mare, de fapt), pentru servirea cinei. Mai întâi asistăm, afară, la dezgroparea unor platouri. Cufundate într-un cuptor subteran, astupate cu un covor și apoi cu nisip, niște platouri cu carne de pui și cartofi au stat la rumenit, iar acum sunt scoase la vedere cu cazmaua. 🙂 Și servite, alături de alte bucate pe bază de legume și brânză, într-un bufet suedez.
Noaptea a fost liniștită, nu am a mă plânge de nimic. După micul dejun, Haitham ne-a dus înapoi la Visitor Center, de unde ne-am recuperat mașina închiriată. Ne-am strâns mâinile și ne-a rugat să-l recomandăm prietenilor, căci afacerea asta nu merge decât câteva luni pe an. So… dacă intenționezi să ajungi p-acolo, ți-l recomandăm cu căldură!
Mai jos ai o selecție de poze din deșert.
