Categories
Kazahstan

Nesfârșita stepă kazahă și Turkestan, cel mai sfânt loc din Kazahstan

Turkestan este cel mai important loc de pelerinaj din Kazahstan, aici fiind înmormântat Khoja Ahmad Yasaui, poet mistic sufit, venerat în toată Asia Centrală. Construit de Timur Lenk la sfârșitul secolului al XIV-lea, mausoleul este cel mai mare monument arhitectural din Kazahstan, comparabil cu magnificele creații din Samarkand, deși nu a fost niciodată terminat.

După o zi în care am mers peste 800 de kilometri și am început să experimentăm temperaturile kazahe de peste 40 de grade, am ajuns vlăguiți la Turkestan. Aproape leșinați, am descins lângă un parc, în apropiere de Mausoleul Yasaui, gândind că verdeața și sfințenia din vecinătate se vor pogorî și ne vor învălui într-un aer respirabil, nu zic răcoros ca să nu cer prea mult. Da’ n-a fost chip. La ora 20.00 erau 38 de grade și nu se mișca nicio frunzuliță. Perspectiva de a ne topi în mașină pe timpul nopții ne făcea să deschidem gura ca niște pui în căutare de aer. Trebuia să ieșim din oraș, am învățat din Iran că asta e soluția, că în afara localităților temperaturile scad simțitor.

Smără a căutat pe iOverlander – aplicația pentru călători cu tot felul de informații utile – și a găsit marcat un loc de campat la vreo 10 km de oraș, pe malul unui râu. Părea perfect! Am urcat repede în mașină, dar când am părăsit șoseaua și am luat-o pe niște vagi urme de roți prăfuite era deja întuneric beznă și nu vedeam nimic. Din fericire coordonatele GPS au fost bune și am ajuns… undeva pe malul unui râu. Nici nu mai conta unde suntem, era răcoare! Râul susura, vântul adia, iar stelele strălucea(u) – pentru rimă. 🙂 Chiar era locul perfect! Perfect pentru dormit, perfect pentru poze cu cerul înstelat.

Dimineața, pe răcoare, am revenit în Turkestan pentru a vizita Mausoleul Yasaui.  Am intrat însă doar eu, că Smără și-a pierdut mood-ul de turist, e deja stresat de drumul lung pe care-l avem de parcurs până la granița cu Rusia: 1500 de kilometri în 2-3 zile. Pentru a traversa Rusia avem viză de tranzit care e valabilă doar 5 zile, iar datele sunt fixe, de asta ne grăbim. Astăzi avem ca target 700 de kilometri. Deci, nici eu nu pot zăbovi mult în haina de turist iubitor de cultură.

Locul a fost mereu unul sfânt, chiar înainte ca Timur să ridice mausoleul, pentru că aici este înmormântat Khoja Ahmad Yasaui, învățatul care a răspândit islamul printre triburile turcice. Pelerinii cred că trei călătorii în Turkestan sunt egale cu un Hajj la Mecca – pelerinajul principal pe care orice musulman trebuie să-l facă o dată în viață.

Mormântul lui Yasaui

Am pătruns în sala principală, care are în centru un imens cazan din bronz pe care pelerinii încercau să-l atingă. Înalt de 158 cm, cu un diametru de 243 cm, un volumul de 3000 litri și cântărind 2 tone, cazanul datează din 1399 și a fost folosit în scop ritualic. Totul este la dimensiuni uriașe, sala fiind acoperită cu o cupolă de 18 m, cea mai mare din Asia Centrală. Mormântul lui Yasaui se află în spatele unei uși din lemn de la capătul camerei principale, dar se poate vedea prin grilajele de pe culoare.

Cazanul din bronz din 1399
Ușă din secolul al XIV-lea. În spatele ei se află mormântul lui Yasaui

Clădirea are și alte spații pentru întâlniri, o bibliotecă, o sală de mese, o moschee, iar într-una dintre camere e amenajat un mic muzeu unde am dat de un roll-up cu figura lui Nursultan Nazarbayev, fostul președinte al Kazahstanului! Deh, să lipsească martie din post! Doar e un loc sfânt, iar el chiar dacă e acum fostul președinte, e încă Părintele Națiunii, nu?!

Fațada mausoleului este, din păcate, lipsită de strălucirea monumentelor timurde pe care le-am văzut în Samarkand, deoarece după moartea lui Timur, contrucția a fost abandonată. Așa că taman intrarea este văduvită de celebra gresie albastră care împodobește restul clădirii și de cele două minarete, care ar fi făcut o capodoperă din această construcție. Dacă am fi făcut călătoria în sens invers și acesta ar fi fost primul monument placat cu gresie albastră vizitat probabil aș fi fost impresionată, așa însă, după medresele și moscheile din Iran și Uzbekistan, mausoleul lui Yasaui își pierde din măreție. Totuși, e cel mai important loc de pelerinaj din Kazahstan și mă bucur că a fost în drumul nostru și am avut ocazia să-l văd.

Intrarea în mausoleul lui Yasaui
Mausoleul Rabighei Sultan Begum, nepoata lui Timur

În complex mai sunt și alte morminte ale familiilor aristocrate timurde, precum cel al Rabighei Sultan Begum, nepoata lui Timur. N-am mai intrat și aici, că deja era târziu și mi-l imaginam pe Smără dând ture în jurul mașinii. Cum am tot zis, avem în față 1500 de kilometri și doar 2-3 zile să-i parcurgem. Turkestan e ultimul loc vizitat (aproape) pe îndelete în Kazahstan, de acum vom opri doar să mâncăm, să punem motorină și să dormim! Cel puțin ăsta e planul.

Drumul prin Kazahstan ne e vegheat de fostul președinte Nursultan Nazarbayev, care răsare pe bannere uriașe în diferite ipostaze: mângâind un copil, în vizită de lucru, relaxat cu haina aruncată pe umăr… Am mai văzut modelul și în Tadjikistan, deși aici sunt mai puține panouri. Poate doar pentru că Nazarbayev e deja fostul președinte și n-or fi avut timp să le dea jos pe toate!? Oricum, pe noul președinte, Kasîm-Jomart Tokaev nu l-am văzut pe niciun banner. N-o fi avut timp să pozeze, că e doar de două luni la conducere și interimar pe deasupra! Sau așteaptă să fie “uns” președinte plin în urma unor alegeri “libere” așa cum se organizează în toată Asia Centrală? 🙂 Poate vorbesc cu păcat și vor fi alegeri corecte iar el nu va fi ales președinte, deși nu cred! În tot spațiul ex-sovietic, modelul e același: președinții sunt știuți înainte de deschiderea urnelor, votul fiind doar un simulacru electoral. Doar în Kârgâzstan lucrurile sunt un pic diferite, acolo s-au succedat mai mulți peședinți după desprinderea de URSS, în rest, țările sunt conduse despotic de aceiași oameni din 1991 sau de succesorii lor. Nazarbayev e singurul care s-a retras, în mod absolut surprinzător, după aproape 30 de ani în fruntea țării. În vârstă de 78 de ani, Nazarbayev s-a aflat la conducerea Kazahstanului din 1989, mai întâi în calitate de prim secretar al Partidului Comunist, iar apoi ca preşedinte. Dar chiar dacă s-a retras, el va avea în continuare puteri extinse după ce în 2018 a adoptat o lege care, în virtutea statutului de „Părinte al Naţiunii”, îi garantează imunitatea juridică şi un rol influent în societate.

Bun, deci, mergem-mergem cât e ziua de lungă. Drumul e foarte bun, deși doar cu o bandă pe sens. Însă e mai bine așa, că nu ne permite să luăm viteză și să facem cunoștință cu poliția kazahă despre care am auzit că e vigilentă. Amenzile sunt uriașe în Kazahstan, la nivelul celor din Singapore, adică printre cele mai mari din lume. De exemplu, pentru depășirea vitezei cu 10 kilometri, amenda e în jur de 50 de euro! Bine, moralitatea polițiștilor kazahi e ca în toată Asia Centrală – am povestit deja pățaniile cu poliția kârgâză! -, așa că de fapt sunt vigilenți ca la finalul turei să aibă portofelul mai umflat. Iar speranțele în solidaritatea șoferilor care să ne facă semn când e radar ne-au fost spulberate de constatarea că poliția folosește radare mobile, adică te iau din mers. Am văzut cu ochii noștri întoarceri ca-n filme americane după ce detectaseră un vitezoman pe contrasens. Era s-o pățim și noi, dacă șoferul camionului din fața noastră ne-ar fi lăsat să-l depășim. L-am bombănit noi că-i mitocan, dar după ce am văzut mașina de poliție i-am mulțumit.

Trecem pe lângă Engels, vedem un indicator spre Lenino, apoi ajungem la Baikonur care este încă enclavă rusă, iar vizitarea este costisitoare și trebuie planificată cu mult timp în avans pentru a obține toate actele și autorizațiile necesare. Așa că, ”vizităm” de la distanță, de pe șosea, că-i gratis. 🙂

Temperatura se apropie de 45 de grade! E drept, suntem la adăpostul aerului condiționat din mașină, dar tot simțim cum ne arde soarele. Plutim în aerul vălurit de caniculă, când deodată, pe marginea drumului apare un mic lac plin de bărbați care au oprit mașinile și se bălăcesc veseli. Mă uit cu invidie…

Lasă, zice Smără, noi mergem la un lac mai mare. Sigur acolo nu e nimeni, că nu e pe drumul principal. Vom fi singuri și ne vom scălda în voie. 🙂

Ei, da, altfel se vede drumul când ai în față așa o speranță… Ajungem la Lacul Kamyslybas, unde urmează să înnoptăm! Suntem singuri, vedem și lacul, doar că nu-l putem atinge! Malurile sunt ca o mlaștină pe zeci de metri… Asta e, ne spălăm cum știm noi de două luni – adică cu vermorelul sau la lighean -, ce atâtea pretenții de bălăceală.

O nouă zi, alți 600 de kilometri. Oprim în Aral, să cumpărăm fructe și legume și să punem motorină. Aral e acum un mic orășel într-un peisaj deșertic, cu străzile invadate de nisip, deși cică a fost cândva un port înfloritor unde pescarii abia pridideau să descarce peștele. Acum totul pare încremenit, iar soarele începe să ardă necruțător deși e abia ora 9.00. Pornim în căutarea bazarului, imposibil să nu fie unul! Găsim un nene și-l întrebăm încotro e piața, iar în contrapartidă el ne întreabă de unde suntem. Zicem frumos România, el ne arată direcția apoi începe să peroreze ceva la adresa lui Putin. Înțelegem doar “bandit”, restul se pierde în noianul de rusă. Deh, am cam uitat rusa din școală sau poate expresiile folosite de el nu erau în manual!? 🙂

În bazar, oferta-i slabă rău! Pâine și biscuiți sunt din belșug, da’ na, noi vrem legume și fructe în deșert. Găsim cu greu câteva caise, roșii și ardei și cam atât. Înapoi pe șosea!

În stânga stepă, în drepta stepă, în față, sute de kilometri! O monotonie care începe să mă apese și să mă întreb ce caut eu în țara lor! 🙂 Singura distracție sunt cămilele pe care le pozăm obsesiv din toate pozițiile!

A, și din când în când, pe marginea drumului apare câte un cimitir care vestește că undeva departe, unde nici nu bănuim (darămite să vedem), e o așezare. Când trecem printr-un sat, deși e îngropat în nisip mie îmi pare a fi Las Vegas nu alta. Fac zeci de poze din viteza mașinii, mi se pare că totul trebuie imortalizat ca o comoară, spre disperarea lui Smără care iar o să stea diseară să vadă sute de fotografii bâțâite și neclare, cu mine plângând că nu-mi este apreciat talentul de fotograf. 🙂

Cimitir

Următoarea noapte o petrecem la marginea orașului Aktobe, încercând să scăpăm de zgomotul urban, Aktobe fiind unul dintre cele mai mari centre industriale ale Kazahstanului. Orașul nu ne oferă nimic provocator, așa că remarcăm imediat steaua roșie în cinci colțuri – simbolul universal al comunismului -, care-i pe toate gardurile, la propriu! Probabil nu degeaba Kazahstan a fost ultima dintre republicile sovietice care și-a declarat independența.

Încă o zi, încă 600 de kilometri prin stepă, dar vom ajunge aproape de granița cu Rusia. Am tras tare și suntem în timing cu datele de viză! Pentru ultima noapte în Kazahstan alegem un loc pe malul unui râu, să ne umplem de natură, că cine știe ce ne așteaptă în Rusia. Dimineață constatăm că ne-am umplut de tot de natură cu tot cu mii de purici de iarbă. Așa că, nu trecem granița singuri, ci cu niște purici, dar măcar îi amuzăm pe vameșii ruși care devin mai blânzi cu controlul.

Kazahstanul a fost o mega experiență de anduranță. Nu știu dacă aș mai străbate o dată miile de kilometri de stepă, însă mă bucur că am avut ocazia să vedem toate fețetele țării, de la locuri istorice și de pelerinaj, la bogăția din marile orașe (Kazahstan e cel mai mare producător de petrol din Asia Centrală) și sărăcia din provincie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *