Categories
Iran

Iranul, SUA şi Irakul – un triunghi cu scântei. Am intrat în Cuibul de spioni americani!

Cuibul spionilor americani (US Den of Espionage) – cum este cunoscută fosta ambasadă SUA din Teheran – a fost folosit de milițiile SEPAH (echivalentul Securității din vremea comuniștilor), fiind deschis publicului de doar doi ani. Aici a avut loc una dintre cele mai grave crize internaţionale, în 1979, când 52 de americani au fost ținuți ostatici timp de 444 de zile. Momentul a marcat ruperea relațiilor dintre SUA și Iran, niciodată reluate de atunci. În acelaşi timp, la 22 septembrie 1980, Irakul a atacat Iranul şi așa a început un război ce a durat 8 ani. Muzeul Revoluției Islamice și al Sfintei Apărări prezintă istoria acelor ani.

Ne-am început periplul prin istoria recentă a Iranului cu fosta ambasadă a SUA, care se află în apropierea staţiei de metrou Taleghani. În spatele unui zid de cărămidă, plin cu graffiti care demonizează SUA, se află o clădire ce seamănă cu un liceu american din anii ’40. Da’ nu e liceu, este fosta ambasadă, căreia însă până şi angajaţii îi spuneau în glumă „Henderson High (School)” – Loy W. Henderson a fost ambasadorul Americii în Iran imediat după finalizarea construcției, în 1951.

Am ajuns cu puţin timp înainte de închiderea programului şi aveam emoţii că nu mai putem intra, dar n-a fost o problemă (program de vizitare: 9.00-12.00, 13.00-17.00). După ce am achitat taxa de 200.000 de riali (aprox. 1,25 euro), tânărul ghid ne-a îndemnat să facem singuri turul, pentru că avem explicaţii peste tot, iar apoi, dacă avem întrebări, el ne va răspunde. Deh, era la final de program, o fi avut mulţi turişti în ziua respectivă.

Aşa că ne-am plimbat nestingheriţi prin Cuibul spionilor americani, cum îi spun iranienii. Cu excepţia afişelor şi a unor reconstituiri, locul pare încremenit în anii 70-80. Pereţii, mobilierul, maşinile de codare, de telex, de distrugere a hârtiilor şi alte echipamente sofisticate – scaner de retină oculară, de exemplu, pentru deschiderea unei uşi -, calculatoare de top anii 70, documente etc, toate au fost păstrate pentru a demonstra că ambasada era un „cuib de spioni”. Există o cameră complet antifonată unde aveau loc şedinţele top-secret, precum şi una unde erau distruse documentele şi unde studenţii care au pătruns în ambasadă au găsit materiale tocate, dar nedistruse, astfel că au putut fi recompuse.

Telexuri și mașini de codare
Alte mașini de codare
Intrarea în camera pentru ședințe strict secrete. E o cameră într-o cameră.

Iată aici mașinăria de distrus documente. Și, când spun de distrus, înseamnă că le distrugea de tot. Acela este un butoi cu nisip, în care documentele cele mai importante erau arse. Documentele mai puțin importante erau băgate în shredder (tocătorul care face hârtia ca niște macaroane).

Asta e mașina de distrus documente. Adică le distruge.

De altfel, după ce au pătruns în fosta ambasadă, iranienii au luat hârtiile tocate și le-au recompus.

Documente recompuse.

Povestea luării ostaticilor a început în 4 noiembrie 1979, când adepţi ai ayatollahului Ruhollah Khomeini, majoritatea studenţi, au luat cu asalt și au ocupat ambasada SUA, susținând că statul american orchestra un complot pentru a submina Revoluția. Asta în contextul în care americanii îi acordaseră azil Șahului Mohammad Reza Pahlavi, care era bolnav şi avea nevoie de tratament. Însă, resentimentele şi reproşurile iranienilor vizavi de implicarea americanilor în politica lor internă erau mai vechi, mai ales după ce, în 1953, Mohammad Mossadegh – ales democratic de către parlamentul iranian – a fost înlăturat de la putere în urma unei lovituri de stat organizată de SUA şi Marea Britanie. Regimul Khomeini a propus SUA un schimb de ostatici, cerând extrădarea fostului şah. Aşa că, Pahlavi s-a refugiat în Egipt, unde a murit de cancer. Criza ostaticilor a luat sfârşit abia în ianuarie 1981, când Iranul și Statele Unite au acceptat acordul mediat de Algeria. Ostaticii au fost eliberați la câteva minute după ce Ronald Reagan a depus jurământul de președinte al Statelor Unite, însă relaţiile dintre cele două ţări nu au fost restabilite nici până acum.

După ce ne-am terminat turul, ne-am aşezat la „poveşti” cu ghidul. Prima lui întrebare a fost dacă am văzut filmul „Argo” şi ce părere avem. I-am zis că nu l-am văzut, iar el a punctat că oricum filmul lui Ben Affleck nu respectă adevărul. Fiecare cu adevărul lui! 🙂 De altfel, după lansarea filmului „Argo”, Iranul a anunţat că o să producă şi el un film despre criza ostaticilor. Pelicula regizată de Ben Affleck are la bază povestea adevărată a misiunii de salvare a şase americani care au reuşit să scape de revoluţionarii iranieni şi să se ascundă în ambasada Canadei. Filmul anunţat de iranieni urma să prezinte eliberarea a 20 de americani de către revoluţionarii iranieni.

Dar, întrucât noi nu văzusem filmul, am trecut mai departe, el încercând să ne convingă că americanii nu erau diplomaţi, ci spioni, noi încercând să aflăm ce s-a ales de studenţii revoluţionari, dacă au ajuns în structurile de conducere, şi cam care sunt aspiraţiile şi idealurile tinerilor de acum, dacă sunt mulţumiţi sau vor să plece pentru a câştiga mai bine. Ne-a dat exemplul personal: prea legat de familie ca să plece, fie şi pentru o perioadă scurtă, că nu a ieşit din casă timp de 3 ani după moartea tatălui său. A fost în doliu trei ani! Iar acum, trebuie să aibă grijă de mama sa, n-ar putea să o lase singură, mă rog, mai are un frate, dar tot nu poate. Şi, una peste alta, el e mulţumit. Şi, în general, tinerii sunt mulţumiţi, deşi viaţa nu e simplă din cauza sancţiunilor americane! Sincer, tipul a dat dovadă de multă răbdare, nicio întrebare nu părea să-l deranjeze. Un profesionist! 🙂

La ieşire am stat să „admirăm” pe îndelete graffiti-urile de pe ziduri, că la venire eram prea grăbiţi!

A doua zi, am continuat lecția de istorie cu Muzeul Sfintei Apărări, dedicat, cum spuneam, Revoluției Islamice și războiului cu Irakul, conflict cunoscut în Iran ca “Războiul Impus” sau al Sfintei Apărări. Complexul (că muzeul e într-un imens parc de 21 de hectare, care cuprinde și o moschee, o bibliotecă, mai multe monumente etc) e în apropierea stației de metrou Shahid Haqqani. Sincer, am fost destul de reticentă în a vizita muzeul, așteptându-mă la o propagandă deșănțață. Dar, fiind ceva legat de război, Smără a zis că vrea să-l vadă, deci iată-ne la ușa muzeului. Doar că am nimerit în pauză, programul fiind 8-12.00, 13.00-17.00. Însă am avut ce face, ne-am plimbat prin parc, unde sunt expuse diferite echipamente din timpul războiului – tancuri, avioane, rachete – și diferite monumente.

Intrarea în complex
Tanc chinezesc T69, capturat de la irakieni în luptele de la Moharram
Elicopter Bell 205
Nu știu ce sunt astea, probabil ceva artificii… 🙂
O mai veche animozitate Iran-Israel, etalată aici explicit pe un coș de gunoi. Propaganda nu se dă în lături de la nimic, nicăieri în lume.

După pauză ne-am prezentat din nou la desk-ul muzeului. Mai veniseră patru vizitatori, dar noi eram singurii străini. Taxa pentru noi a fost de câte 200.000 de riali, în banii ăștia intrând și câte un audio-guide.

Muzeul e foarte modern și de impact fizic, nu doar emoțional. Proiecțiile video, efectele sonore – explozii, împușcături etc – și de lumini, reglarea temperaturii în funcție de expoziție, sunt doar câteva dintre artificiile prin care am fost teleportați în vremea războiului. Obiectele personale ale unor soldați morți sau peretele de mine, dar mai ales reconstituirea orașului Khoramshahr – punct strategic la granița cu Irakul cucerit de irakieni și recuperat abia după doi ani – sunt, de asemenea, menite să emoționeze. Și reușesc!

În încăperea asta erau undeva spre 0 grade, iar în următoarea în jur de 40.

La ieșire, am rămas mult timp cu mintea plină de ceea ce am văzut. Muzeul este bine făcut, impresionant, cu menţiunea că partea dedicată Revoluției Islamice am parcurs-o rapid, cu un ochi aspru și cu mult scepticism.

În apropiere de muzeu, la vreo 20 de minute de mers pe jos, e Podul Tabiat (natură, în limba persană), cel mai mare pod pietonal din Iran. Cu o arhitectură futuristă, construcția este suspendată peste autostradă și leagă două parcuri. Structurat pe trei niveluri conectate prin scări și rampe, podul de 270 de metri are o formă aerodinamică, spațială. Proiectul a fost realizat de Leila Araghian, care era studentă când a câștigat concursul lansat de autorități. Ca și podurile din Esfahan, și Tabiat e un loc de relaxare și socializare, nu doar de trecere. Așa că ne-am relaxat și noi minute bune, taman bine să uităm de ororile războiului!

Vedere de pe pod

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *