Tbilisi, notre amour

Ne-a luat foarte puțin timp să ne îndrăgostim de Tbilisi. Doar câteva minute pe străduțele înguste, străjuite de case cu balcoane dantelate – atenție! pe lângă unele trebuie să treci cu grijă, să nu dai cu capul! –, au fost suficiente.


Alături de clădirile vechi, cu acel aer de epocă, în peisajul urban se încadrează foarte bine cele moderne, cu arhitectură futuristă. Astfel, după ce am zăbovit pe o bancă în fața turnului înclinat de la Teatrul Gabriadze,

am admirat scările exterioare din fier forjat, răsucite în jurul clădirilor, am mers pe un pod cu acoperiș din sticlă – Podul Păcii –

am fotografiat și ne-am tot întrebat ce o fi clădirea în formă de tuburi

am aflat că e Sala de Teatru – sau cea cu acoperișuri în formă de ciuperci –

Administrația Centrală -, am urcat la fortăreață și, pe celălalt mal, la catedrala imensă care domină orașul,

apoi, la Pantheon și la Parcul Mtatsminda.

Aşa, enumerate, par puține și fără personalitate, dar fiecare străduță, fiecare statuie amuzantă, fiecare obiect ori pod dau un farmec aparte oraşului. Am urcat și coborât, pe jos ori cu trenul sau funicularul, până am simțit că nu am mai putea face niciun pas în plus.

O zi în care am mers peste 15 km și am mai fi mers, dacă nu era miezul nopții și nu am fi avut de făcut bagaje pentru drumul de a doua zi, când plecam în Armenia.

De fapt, ca să te bucuri cu adevărat de oraş, Tbilisi merită mai mult de o zi, cât am alocat noi.

Ar fi cel puțin interesant să intri să-ți tragi… suflul la una dintre băile… de sulf. 🙂

Am ținut mult să mergem să le vedem, dar nu am zăbovit, presați de timp, de ideea că trebuie să mergem, să mergem, să mergem să vedem cât mai mult. Apropo de băile de sulf, Tbilisi este renumit pentru acestea, care au atras mereu clienți de vază – printre personalitățile care le frecventau s-a numărat și Puşkin, care venea aici la tratament. Cum n-aveam nici timp, nici nevoie de tratament, ne-am plimbat printre băi, pe lângă acoperișurile ca niște sâni voluptoși – coșurile prin care e eliberat aburul – și pasarela construită de-a lungul lor. Băile antice se integrează perfect în cartierul musulman – deși musulmani nu prea mai sunt – vegheat din vârful dealului de o frumoasă moschee.

În centrul vechi, ne-am relaxat pe o bancă, lângă un izvor cu apă rece, din curtea umbroasă pe care o împart bisericile Jvaris Mama și Norashen. Biserica mai mică este Jvaris Mama, un edificiu construit în secolul al XVI-lea, peste unul din secolul al V-lea, iar cealaltă este biserica armeană Norashen. Dacă Jvaris Mama este deschisă și are frescele renovate, Norashen a fost mult timp abandonată. Locul este foarte plăcut și plin de oameni care caută umbră, apă rece și liniște. Una dintre marile plăceri dintr-o vacanță e să stai pe o bancă și să privești oamenii. Să simți locul, să te împrietenești cu orașul.

Odihniţi, am pornit din nou să explorăm, mai ales că trecuse de prânz şi mai aveam atâtea de văzut. Am părăsit centrul vechi, am traversat râul Kura, pe Podul Păcii, și am luat telecabina spre fortăreaţa Narikala, care oferă una dintre cele mai bune panorame. La Narikala se poate ajunge ușor și pe jos, dar am preferat telecabina pentru că ne grăbeam, dar și pentru priveliște.

Fortăreața datează din secolul a IV-lea, însă cele mai multe dintre fortificațiile care se mai păstrează sunt din secolele XVI-XVII. Zidurile au fost restaurate, ca și biserica Sf. Nicolae din interiorul cetății. Între aceste ziduri, chiar lângă biserica Sf. Nicolae, pășteau liniștite câteva oi. „Ai grijă să nu te muște!”, i-a strigat o tânără iubitului, care se apropia cu teamă de oi. În ce pericol era! Dar, curajos, el a mers până la capăt, iar oaia nu l-a mușcat. 🙂

Ne-am retras apoi departe de oameni și oi, în cel mai înalt punct, de unde am tot privit orașul de sub noi.

Oriunde am fi, căutăm cel mai înalt punct și, de sus, încercăm să reconstituim traseul făcut, pentru ca apoi, în funcție de ce ne mai atrage atenția, să decidem pe unde continuăm. Acum, am hotărât să trecem pe partea cealaltă a râului și să vizităm catedrala. Aşa am ajuns pe străduțe cu case părăsite, cu magazinaşe, tarabe și piețe pentru localnici, departe de zona turistică. E interesant să intri în zona neturistică, să cumperi fructe ori înghețată ca un localnic, departe de agitația și prețurile destinate turiștilor.

Văzut de sus, orașul este un amestec de arhitectură modernă, interbelică, georgiană, dar și sovietică, fără a lipsi influențele persane și turcești. Vizual, te izbesc însă clădirile moderne – acoperișul futurist al Podului Păcii – Podul Always, cum îi spun localnicii -, dar mai ales sclipirea metalică a Sălii de Teatru în formă tubulară ori acoperișul ca o adunătură de ciuperci al Administrației centrale. Urme ale “invaziei” arhitecților, ca urmare a dorinței lui Saakaşvili de a moderniza Georgia.

Am făcut o plimbare și cu metroul, doar cât să ne facem o idee – avem noi aşa un fix, să vedem stațiile de metrou de pe unde ne ducem. Cel georgian seamănă puțin cu metroul moscovit, fără a avea însă măreția acestuia din urmă.

 

După ce am găsit o cutie poștală – da, da, suntem dintre cei care mai trimit vederi rudelor și prietenilor -, care, apropo, în Tbilisi sunt albastre!, am cumpărat 1 kg de moșmoane, am rătăcit pe străduțe, în căutarea catedralei.

Pe malul opus, undeva sus, astfel încât să fie vizibilă de oriunde, se înalţă Catedrala Sf. Treime sau Sameba, cum mai este cunoscută, o construcţie imensă, care poate adăposti 10.000 de oameni!

Din apropiere însă, realizezi că nu mai e aşa vizibilă, că nu ştii pe unde să o apuci, mai ales că nu sunt nici indicatoare. Nu-i bai, întrebăm un localnic şi iată-ne în faţa imensităţii – oare Catedrala Mântuirii va fi şi mai şi? Apropo, pentru a continua comparaţia dintre cele două edificii, vă spunem că pentru lucrări la Catedrala Sameba s-au folosit bani din donaţiile oamenilor de afaceri şi ale populaţiei; donaţii, nu bani de la bugetul local ori Guvern. Construcţia a durat 9 ani şi încă se mai lucra la ea, în interior. Când am fost noi, se picta în altar.

La un moment dat, foamea a lovit năpraznic în burțile noastre de călători grăbiți. Am căutat să o potolim rapid, însă picioarele obosite ne-au obligat să fim turiștii care se bucură de o masă la restaurant – a fost, de altfel, și un prilej de a încărca bateriile la telefoane, aparat foto și alte gadget-uri. O, dar mâncarea…, mâncarea în Georgia este de neuitat. Scriu și înghit în sec. Shashlyk – un sortiment de kebab sau frigărui, dacă vreți -, khinkali – găluște cu carne sau cu brânză ori legume – sau bazhe – friptura de pui – și nelipsitele khachapuri, cu ou sau brânză, cașcaval, carne sau cu ce or mai fi, bune toate însă. În ceea ce privește găluștele, ele se mănâncă cu “tehnică”, aşa încât să nu risipeşti sosul din interior, ar fi păcat de el!

Spre seară, cu ultimele puteri, ne-am târât către Pantheon, locul unde sunt înmormântați mari scriitori, artiști, oameni de știință, eroi naționali etc. – marile figuri publice georgiene, dar și mama lui Stalin. Din păcate am ajuns târziu, cu 10-15 minute înainte de închidere, și ne-am bucurat prea puțin, și la lumina lanternelor, de monumentele din Pantheon, iar în biserică nu am mai avut timp să intrăm. Oricum, paznicii  au fost extrem de amabili și ne-au poftit afară abia pe la 21.10, cu 10 minute peste ora închiderii!

În pas alergător – cât ne permiteau picioarele ca de hârtie -, am pornit către funicular, pentru ultimul obiectiv: Parcul Mtatsminda. Pe albumul Rites al lui Jan Garbarek se găsește un cântec care, cu vreo 12 ani în urmă, la prima audiție, m-a găsit în așa o stare încât m-a impresionat până la lacrimi și mi-am jurat că într-o zi voi ajunge în locul care a inspirat compoziția lui. Se cheamă The Moon Over Mtatsminda, este o melodie compusă și interpretată de un mare compozitor georgian (Jansug Kakhidze), iar Mtatsminda este un preafrumos parc aflat pe o colină care domină Tbilisi-ul, oferind privitorului o imagine de ansamblu (și romantică, aș spune) a orașului.

Vă vine să credeți sau nu, dar Tbilisi avea funicular și în 1904, care, renovat și modernizat, pe parcurs a ajuns să arate ca acum: cu o instalație și cabine de ultimă generație. Parcul este deschis până la ora 22.00. Noi am ajuns după, aşa încât ne-am bucurat să privim oraşul de sus, să rememorăm ziua agitată și să regretăm că ziua a fost prea scurtă.

PS: Da, aproape obsesiv, apar cuvinte și expresii ca: grăbiți, nu am avut timp, timpul ne presa, în pas alergător, picioare obosite… Suntem niște călători grăbiți, vrem să vedem lumea, iar timpul nu e cel mai darnic aliat!

Un ghid bun pentru Tbilisi, dacă aveţi mai multe zile la dispoziţie, găsiţi aici, dacă nu, plimbaţi-vă pe străduţe, sunt magnifice.

Bine de ştiut…:

Pentru transportul în comun se poate utiliza acelaşi card reîncărcabil. O călătorie costă 1 lari, cardul 2 lari. La final, cardul poate fi returnat şi primiţi banii înapoi. Cardul nu poate fi însă folosit şi la funicular, aici trebuie luat un alt card cu călătorii, care nu se returnează; o călătorie, 2 lari.

http://travelbadgers.com/corespondenta-din-tbilisi/

La fortăreaţă se poate ajunge cu tramvaiul, preţul biletului, 1 lari. Puteţi coborî pe jos.

Metroul seamănă cu cel din Moscova. Preţul unei călătorii, 1 lari.


 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *