La 170 km de Almatî (cel mai mare oraș din Kazahstan) e Tamgalî, locul cu cele mai tari petroglife pe care l-am văzut în viața mea! Aici, stâncile negre sunt acoperite cu 5000 de desene, majoritatea de acum 4000 de ani. Vechimea, varietatea și conservarea lor aproape perfectă fac din Tamgalî un sit unic și de neratat. Așa că am hotărât să ne abatem din drum și a fost cea mai bună decizie!
Deși văzusem deja petroglife în Kârgâzstan, la Burana, și ne satisfăcusem oarecum curiozitatea, desenele de la Tamgalî păreau a fi mult mai interesante. Ne doream să le vedem, dar eram în criză de timp, riscând să ieșim din viza de Rusia. Am stat strâmb și am cugetat drept dacă să facem 140 de kilometri în plus (70 dus și 70 întors de la drumul principal), iar în cele din urmă curiozitatea a învins. Am calculat să ajungem seara, să vizităm la prima oră și apoi să ne continuăm drumul spre granița cu Rusia.
De la Almatî la Tamgalî drumul ne-a purtat prin niște peisaje de stepă minunate, pline de păsări, floră neobișnuită și turme de vite ce ridicau praful fin ca într-un film noire.
Am ajuns la Tamgalî spre seară și am oprit în parcarea pietruită din fața sitului, perfectă pentru “cazarea” din noaptea respectivă. Paznicul ne-a cerut 1200 de tenge pentru două bilete și parcare, dar cum ne așteptam să fie dublu am zis că nu înțelegem bine, căci omul nostru nu vorbea engleză. Imediat ne-a sărit în ajutor un chinez vorbitor de… română. Cum e, nene, să fii în mijlocul Asiei Centrale și să te trezești că de niciunde apare un chinez care vorbește română?! Deh, fusese omul în România cu niște afaceri, iar acum stătea la Tamgalî să cerceteze petroglifele. Afaceri și petroglife? Ceva nu se leagă în capul nostru, iar în al lui se declanșează alarma că ar putea încurca ceva, așa că se retrage. Ne retragem și noi la mașină pentru programul de seară: cină, procesat poze, scris în jurnal…
Și, cum stăteam în ușa van-ului, numa’ ce ne trezim cu paznicul care, în damful alcoolului, ne propune să mergem cu el să vedem petroglifele. Dar e noapte, ce să vedem?! Bașca, abia se ține pe picioare. Dar nu se dă dus cu una cu două, insistă și încearcă să ne convingă în germană, atunci când rusa nu-i mai ajunge. Noi – că e noapte, el – că acum e cel mai bine, pentru că dimineața soarele face pââââșșș și petroglifele dispar. Vine și chinezul să-l susțină, doar că acum ne vorbește în engleză. 😉 Îl întrebăm dacă e adevărat că petroglifele nu se văd ziua și ne zice că e ok, le putem vedea și dimineață. Deci, rămâne că noi mergem a doua zi. Dezamăgit, pleacă clătinându-se, dar îi promitem că dimineață îl luăm să ne fie ghid.
De cum se luminează, ne trezim, mâncăm repede și ne pregătim să vedem petroglifele înainte ca soarele să le împuște și le facă să dispară. Ne uităm spre paznic: e atât de mahmur că și nici nu vrea să ne vadă în ochi. Ne zice să urmăm marcajele și ne vom descurca singuri. Am ratat șansa de a avea ghid, totul e să nu ratăm petroglifele.
Situl e bine marcat, iar în fața stâncilor cu petroglife sunt panouri cu explicații în engleză și desene cu cele mai interesante reprezentări pe care ar trebui să le vedem. Sincer, fără aceste panouri am fi ratat probabil cele mai frumoase petroglife. Așa, știind ce trebuie să vedem, luăm fiecare centimetru de piatră până găsim desenul marcat pe panou. Descoperim reprezentări de animale, dar și scene de vânâtoare sau de dans. Însă cele mai fascinante sunt desenele cu zeități solare! Desenele adăugate în perioada medievală se disting destul de clar de cele de acum 4000 de ani fiind simboluri abstracte sau războinici călare. Petroglifele sunt grupate pe mai multe stânci, dar indicatoarele ne-au ghidat către fiecare secțiune. Probabil paznicul ne-ar fi arătat mai repede desenele, însă ne-am descurcat și singuri, în plus descoperirea lor a fost o vânătoare de comori.
Locul este absolut uluitor. Ne uitam și ziceam ca-n celebrul banc: băăă, așa ceva nu există! Cum de au rezistat, cum de se mai văd după atâtea mii de ani, pentru că nu sunt protejate nicicum, iar stâncile sunt în bătaia capriciilor naturii. Însă, de 4000 de ani natura nu a stricat nimic. Doar oamenii au intervenit și au mai adăugat câte un desen în Evul Mediu. Desene contemporane n-am remarcat, însă dacă locul rămâne nesupravegheat și vizitatorii sunt lăsați de capul lor, așa cum am fost și noi, nu cred să mai dureze mult până vor apărea scrijelite și nume încadrate de inimioare, după obiceiul zilelor noastre.
În jur sunt și câțiva tumuli cu morminte antice, dar despre ei n-am aflat mai nimic, pentru că muzeul aflat la marginea satului Karabastau, cu vreo 5 kilometri înainte de sit, era închis. Cum, de altfel, e mai mereu, din ce am citit.
Pe la ora 10.00, soarele a început să-mpuște rău pereții și nu prea mai puteam vedea ceva pe pietrele negre și lucioase. Deci, da, locul trebuie vizitat dimineața sau seara. Sau când nu e soare.
Tamgalî e o experiență atât de mișto, că aproape devine credibil chinezul că a lăsat afacerile pentru a desena petroglife. 🙂