Categories
Iran

Shiraz-ul Iranului a rămas fără vin, dar tot ne-a îmbătat

Când zic Shiraz, mă gândesc la un pahar de vin. Doar că la Shiraz-ul din Iran nici vorbă de vinul atât de cântat de poeţii persani, deşi denumirea vine de la soiul de struguri de aici. Ei, păi dacă vin nu avem, să vedem ce găsim în Shiraz, unul dintre cele mai importante oraşe din lumea islamică, fostă capitală în secolul al XVIII-lea.

Ajungem la Shiraz dis de dimineaţă, parcăm Şeptoiul la intrarea în oraş, la ultima staţie de metrou, să ne mişcăm mai uşor şi să evităm traficul nebun şi stresul cu parcarea.

Metroul în Shiraz nu este foarte dezvoltat, în acest moment fiind în circulaţie doar o linie cu 20 de staţii, celelalte sunt în construcţie sau doar la nivel de plan. Totuşi, metroul a fost o opţiune foarte bună. O călătorie costă 5.000 de riali, adică vreo 3 eurocenţi, iar trenurile vin la 15 minute. Am urcat la Ehsan şi am mers 10 staţii, până la Piaţa Valiasr, staţia cea mai apropiată de Naranjestan-e Qavam, primul nostru obiectiv.

Casa Qavam (cunoscută ca Naranjestan-e Qavam) este o casă tradiţională persană construită în perioada 1879-1886, de Mirza Ibrahim Khan, un comerciant bogat. Aici, lume câtă n-am întâlnit nicăieri până acum. E clar, intrăm în zona turistică a Iranului. Curtea, casa, totul reflectă stilul de viaţă luxos al unei familii bogate. Grădina este perfectă, cu bazinul de apă ce împarte curtea în două, cu florile care dau culoare locului, cu portocalii sub care ne-am aşezat pe o bancă pentru a contempla casa (de altfel, naranj înseamnă portocală).

Clădirea cu două niveluri este impresionantă prin opulenţă: mozaicul de oglinzi aproape că ne arde privirea; tavanele de lemn sunt pictate în stil european; veranda cu doi stâlpi masivi de piatră este un loc excelent pentru a admira grădina; frontispiciul cu cei doi lei înarmaţi ce par a sta de veghe, dar care reprezintă de fapt „Leul şi soarele” – emblema dinastiei Qajar. La subsol sunt un mic muzeu şi un magazin de suveniruri cu obiecte deosebit de frumoase, la preţuri pe măsură – o cutiuţă de 5 cm, cu picturi miniaturale costă 20 de euro. Intrarea la Naranjestan-e Qavam a fost 200.000 de riali de persoană, adică în jur de 1,25 euro.

La un minut distanţă e Casa Zinat ol Molk, o altă casă tradiţională. Elegantă şi fină, Casa Zinat este diferită de Naranjestan Qavam, deşi şi aici întâlnim „Leul şi soarele”, o cameră cu oglinzi, picturi europene sau minunate lattice. Cu o faţadă în care lemnul e predominant, Casa Zinat se remarcă prin vitralii magnifice şi podelele mozaicate ce dau impresia de covor persan. Aici, intrarea a fost 150.000 de riali (1,03 euro) de persoană.

Următorul obiectiv: Moscheea Nasir ol Molk, care e la doar 300 de metri. De cum am ajuns, mozaicul roz ne-a întâmpinat şi a fost evident de ce i se mai spune şi Moscheea Roz. Iar razele soarelului filtrate de vitraliile sălii de rugăciune m-au adus într-o stare de euforie…vizuală. 🙂 Prin urmare, recomandarea e să vizitaţi moscheea într-o dimineaţă însorită, când soarele nu e foarte puternic. Programul de vizitare: 8-11.30, 14.30-17.00, taxă de acces: 200.000 riali.

Moscheea roz, intrare
Moscheea roz, intrare, detaliu

Până la Altarul Shah-e Cheragh am făcut o plimbare de vreo 15 minute. Aici, securitate cam ca la aeroport. Cât pe ce să ne sechestreze camera foto, dar până la urmă ne-au lăsat cu ea, sub jurământ că nu o vom folosi – oricum nu puteam, fiind în permanenţă însoţiţi. Dar să nu anticipez! Deci, am aşteptat ghidul, iar apoi am intrat separat – pe mine m-au băgat în spatele unei perdeluţe, unde două doamne mi-au verificat bagajul şi m-au înfăşurat într-un chador. Aşa e regimul pentru toate femeile, nu am avut eu parte de tratament special. 🙂 Altarul Shah-e-Cheragh este un monument funerar, iar intrarea e liberă, adică nu există taxă, pentru că, altfel, non-musulmanii nu se plimbă liberi înăuntru. Într-un fel, e şi normal, locul este unul de pelerinaj, aici fiind înmormântaţi doi dintre fiii celui de-al şaptelea imam şiit şi fraţi cu cel de-al optulea – Reza, singurul din cei 12 imami înmormântat în Iran -, or noi, turiştii, venim doar să ne zgâim, nu să ne reculegem. Aşadar, pe tot parcursul vizitei am fost însoţiţi de o doamnă, care ne-a oferit explicaţii şi ne-a indicat când puteam face poze cu telefoanele.

Așteptându-l pe ghid

Complexul este imens, cu două curţi mari cu bazine de apă, o moschee şi, evident, mormintele celor doi fraţi: Ahmad şi Muhammad. Shah Cheragh este al treilea cel mai venerat loc de pelerinaj din Iran, după Altarul Imam Reza din Mashhad și Altarul Fatima Masumeh din Qum. Shah-e Cheragh se traduce prin Regele Luminii, ceea ce este perfect adevărat, fiind placat cu zeci de mii de bucăţele de oglindă, sticlă verde, albastră, galbenă. Am aruncat doar o privire din prag, non-musulmanii neavând voie să intre. Prima impresie a fost că voi orbi, apoi ochii s-au obişnuit şi am privit uluită. Nu pot spune că mi-a plăcut, este prea shining pentru mine, însă e stilul persan, perfect normal pentru un loc de veneraţie. În plus, ghida noastră ne-a explicat că mozaicul de oglinzi reprezintă sufletul recompus, frumuseţea interioară cu alte cuvinte, că nu e vorba de opulenţă. O altă explicaţie, mai puţin filosofică este că înainte de electricitate, oglinzile şi sticla ajutau la luminarea locului. Cele două morminte sunt asemănătoare, doar că al lui Ahmad este mai mare.

Mormântul sfânt

Am ieşit prin altă parte, cu gândul de a merge în Bazarul Vakil, dar înainte trebuia să găsim un loc unde să mâncăm, operaţiune complicată în timpul ramadanului. De această dată, am avut noroc şi am reperat rapid un fast food deschis. Am văzut mulţi oameni cum se strecoară după o perdea de muşama ş-am zis: acolo se mănâncă! Locul arăta cam ca o speluncă, dar nu mai conta, puteam mânca. A fost şi amuzant să-i privim pe localnicii păcătoşi, care intrau timid, uitându-se în toate părţile. Iranul este o Republică Islamică, ceea ce înseamnă un regim religios extrem de conservator: ţinuta vestimentară este foarte strictă – mai ales în cazul femeilor, în timpul ramadanului restaurantele şi fast food-urile sunt închise, relaţiile umane sunt rezervate – nu am văzut gesturi intime la tineri (să se ţină de mână sau să se îmbrăţişeze); de asemenea, femeile nu au voie să dea mâna cu un bărbat dacă acesta e din afara familiei, două persoane necăsătorite nu pot locui împreună.

Eu, cu chador 🙂
Pizza de post

Am vizitat foarte puţin Vakil Bazaar, una dintre cele mai vechi piețe din Iran, pentru că deja eram obosiţi. De altfel, am intrat doar eu, Smără preferând să aştepte pe o bancă și să fotografieze oameni. Dar n-am zăbovit prea mult, doar aşa, preţ de o negociere. De când am venit în Iran tot caut eşarfe, însă nu găsesc nimic să-mi placă! Nici de data asta nu eram prea convinsă, de aceea am mers cu negocierea până am ajuns la 70% din cât ceruse iniţial şi apoi mi-a fost jenă să n-o mai cumpăr. Măcar aşa să iau ceva, că altfel rămân fără nicio eşarfă. Cine o să mă creadă că am fost în Iran şi nu am găsit eşarfe?!

Bazarul Vakil

Între timp, Smără găsise un loc unde să mai schimbăm dolari. Dacă prima dată am schimbat la o cofetărie, de data asta am făcut-o la un magazin de pantofi. 🙂 Până acum nu am reuşit să găsim nicio casă de schimb valutar, iar la banca la care am încercat, ni s-a spus că nu se poate. Cursul de schimb oricum e foarte ciudat şi te poţi păcăli: pe site-urile unde găseşti cursul la zi, un dolar reprezintă 42.000-43.000 riali, în timp ce noi am schimbat cu 140.000 riali. Deci, în Iran ne simţim ca milionarii!

Cu buzunarele umflate la propriu, am pornit spre Cetatea Arg Karim, construită în 1767, ca reşedinţă. Mai târziu, a fost casă a guvernatorului, apoi închisoare, şi, în cele din urmă, obiectiv turistic. Zidurile sunt înalte de 3 metri şi au câte un turn în fiecare colț. Am preferat să admirăm cetatea de pe bancă şi să urmărim spectacolul străzii. Unul dintre turnuri e înclinat precum cel din Pisa, dar localnicii s-au obişnuit atât de mult cu această imagine că par să nu observe. Cel puţin aşa ne-au dat impresia două surori gemene care au venit să ne converseze şi să-şi facă poze cu noi. Le-am întrebat dacă ştiu de ce e înclinat şi, după un moment de ezitare, adică s-au uitat să fie sigure că e înclinat, au ridicat din umeri că nu ştiu şi nici nu părea să le pese. Le-am spus ce am citit pe internet: că a rămas în poziţia asta din cauza procesului de eroziune care i-a afectat baza. Nu ştim dacă le-am convins, erau mai preocupate să vorbească, să-şi exerseze engleza. Înainte să ne despărţim, ne-au recomandat Grădina Eram, locul lor preferat din Iran. Ok, e pe lista noastră, deci, o să mergem, dar după ce vizităm un alt mausoleu, cel al lui Ali Ibn Hamzeh, care e de partea cealaltă a râul Khoshk, şi care, spre deosebire de Shah-e-Cheragh, poate fi vizitat şi de non-musulmani.

Turnul înclinat
Turnul înclinat, detaliu
Gemenele

După ce primesc chador-ul obligatoriu, suntem direcţionaţi către o uşă. Ajungem astfel într-o încăpere în care un preot se uită la televizor, la „Iranienii au talent”, iar o doamnă amabilă ne preia pentru a ne ghida. Da, putem vizita monumentul, dar suntem rugaţi să ţinem cont că oamenii se reculeg. Intrăm pe aceeaşi uşă, deşi femeile şi bărbaţii intră separat, dar pentru turişti se face excepţie, şi pătrundem într-un spaţiu la fel de strălucitor ca Shah-e-Cheragh, cu mii de oglinzi şi sticlă verde ce sclipesc din tavan şi pereţi.

Ilegaliști
Mausoleul Ali Ibn Hamzeh
Mausoleul Ali Ibn Hamzeh, în curte
Râul Khoshk în luna mai 2019

Aici este şi sediul Centrului Cultural al Coranului, ceea ce transformă vizita într-o lecţie de religie şiită. O informaţie interesantă pe care am aflat-o e legată de minarete, diferite de cele de la moscheile pe care le întâlnim la noi sau în Turcia. Dacă minaretele sunite sunt ca un far călăuzitor, cele şiite sunt ca două mâini înălţate către cer.

Moschee șiită

Pentru a ajunge la Grădina Eram am luat metroul, nu mai eram atât de proaspeţi pentru a parcurge 3 km pe jos. Chiar şi aşa, tot am mers 1 kilometru şi jumătate. Când am ajuns, era deja noapte. Am achitat taxa de 200.000 de riali de persoană şi am intrat să descoperim locul atât de lăudat de toată lumea, care e şi pe lista monumentelor UNESCO. Cu o istorie de peste un mileniu, grădina a fost restaurată şi rearanjată de mai multe ori. Acum, este împărţită în mai multe zone: a trandafirilor, rodiilor, portocalilor, plantelor medicinale, grădina de piatră, grădina culorilor etc. Este, într-adevăr, un loc plăcut şi liniştitor, în ciuda faptului că e foarte animat! Este un loc în care te poţi relaxa şi refugia într-o zi toridă. Iar pentru iranieni, este cu adevărat Grădina Eden – Grădina Paradisului, dacă ţinem cont de condiţiile climatice ale ţării.

Nu e vorba despre muzică, ci e grădina cu pietre

Shiraz mai este numit şi oraşul poeţilor – aici s-au născut şi sunt înmormântați doi dintre cei mai mari poeţi persani: Saadi şi Hafez, dar la mormintele lor vom ajunge data viitoare. 🙂

A fost o zi lungă, la finalul căreia ne simţim ca după o beţie. Nu doar de la mers, ci mai ales de la culori! 🙂

Shiraz este capitala provinciei Fars şi al cincilea cel mai populat oraș al Iranului, cu aproape 2 milioane de locuitori – cam cât Bucureştiul. Shiraz este situat în sud-vestul Iranului, străbătut de râul Khoshk. Are un climat moderat și a fost un important centru comercial, fiind unul dintre cele mai vechi orașe din Persia antică.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *