Povestea podului Bătăliei de pe Neretva, când partizanii lui Tito i-au păcălit pe nemţi, ne-a convins să mergem la Jablanica, să vedem podul care a făcut istorie. Mă rog, actualul pod prăbuşit nu e cel chiar cel din poveste, dar are şi el o poveste.
Aşadar, am ajuns la Jablanica după o oră de mers de la Mostar. Am oprit chiar în parcarea din faţa Muzeului răniţilor din bătăliile de pe Neretva, în faţa unor căsuţe care ar fi trebuit să întâmpine turiştii cu suveniruri, dar care erau închise. Nimic nu arăta că locul ar aştepta turişti. Primul lucru pe care l-am văzut e trenul cu locomotivă de epocă din faţa muzeului. Am dat roată în jurul lui, am făcut poze, apoi, uitându-ne spre râu am văzut podul pe care îl căutam. Frânt de la jumătate în apele Neretvei, podul ruginit din povestea noastră ne aştepta. Am pornit spre râu, pentru a ne apropia de el cât mai mult, pe lângă vegetaţie crescută în dezordine şi gunoaie, încă un semn că locul nu e prea turistic.
În al doilea război mondial, partizanii comunişti ai lui Tito se luptau în zonă atât cu germanii şi ustaşii – trupe care făceau parte dintr-o mișcare naționalistă și separatistă croată -, cât şi cu cetnicii – forţele sârbe care se supuneau autorității guvernului în exil al Regatului Iugoslaviei.
Într-un moment crucial al bătăliei, partizanii s-au găsit înconjurați pe malul vestic al râului Neretva, lângă Jablanica, de nemţi şi ustaşi, în timp ce pe partea opusă se aflau trupele de cetnici. Astfel, înfrângerea părea iminentă. Totuși, partizanii au pus la cale o înșelăciune ingenioasă: au dinamitat podul de pe Neretva. Rapoartele de recunoaștere aeriene au dus la concluzia că podul este distrus, iar nemţii au crezut că partizanii intenționează să atace spre nord de-a lungul malului vestic al râului, aşa că au început să se regrupeze spre nord. Acest lucru a dat timp prețios inginerilor partizani pentru a repara podul, care fusese aruncat în aer într-un mod care doar îl făcea să pară total nepracticabil, însă structura sa principală rămăsese parțial intactă.
Partizanii au trecut podul şi au înfrânt trupele de cetnici, puţin numeroase şi surprinse de atac. Podul a fost apoi distrus din nou – de data aceasta real, de nemţi. Totuşi, povestea partizanilor şi a falsei distrugeri a podului a fost o pagină importantă de istorie pe care Tito, ajuns conducătorul Iugoslaviei, a exploatat-o.
După război, pe același loc a fost construit un nou pod de cale ferată, iar, în 1969, evenimentele bătăliei au fost descrise în filmul ʺBătălia de la Neretvaʺ (ʺBitka na Neretviʺ, ʺThe Battle of the River Neretvaʺ), cel mai scump film realizat în RSF Iugoslavia – 12 milioane de dolari, conform imdb.com -, nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. Staruri ale cinematografiei mondiale precum Orson Welles, Franco Nero, Yul Brynner etc. s-au adunat în Iugoslavia comunistă, atrase de sumele mari de bani oferite. Unul dintre postere originale pentru versiunea în limba engleză a fost realizat de Pablo Picasso, care, potrivit lui regizorului Veljko Bulajić, a fost de acord să-l facă gratis, cerând doar o ladă cu cel mai bun vin iugoslav. Filmările au durat 16 luni, iar forţele antrenate au fost uriaşe: au fost folosiţi 10.000 de soldaţi ai Armatei Populare Iugoslave (JNA), au fost construite patru sate şi o cetate, distruse apoi. În plus, a fost distrus, din nou, podul feroviar!
Prin urmare, podul pe care îl vedem astăzi în apele Neretvei nu e cel din timpul războiului, ci replica realizată pentru film, dar nu şi cel care este aruncat în aer în film. Pentru autenticitate, dar mai ales pentru turiştii care ar fi venit să viziteze podul din film, Bulajić a decis să arunce pe bune podul în aer. Doar că, din cauza norilor de praf şi fum, vizibilitatea a fost atât de afectată, încât scenele nu au putut fi folosite în film. Şi, uite-aşa celebrul pod a fost distrus de trei ori, dar turiştii se lasă aşteptaţi, iar gloria din timpul războiului e şi ea uitată, mai ales după destrămarea Iugoslaviei. Totuşi, Muzeul răniţilor din bătăliile de pe Neretva rezistă şi spune încă povestea podului şi a partizanilor lui Tito din al II-lea Război Mondial, dar şi a filmului.
După ce am privit îndelung podul, am pornit spre muzeu. Am străbătut repede sala – e o clădire mare, dar are doar o sală pentru istoria bătăliilor partizanilor – și am aflat mai multe despre pod şi lupte.
More or less, podul de la Jablanica are o poveste care are farmec şi pentru cei pasionaţi de istorie şi pentru cei pasionaţi de film, deşi pare să fi căzut în uitare.
