Categories
Ucraina

Kiev, mega-surpriza vacanței

Cu ochii mai mereu pe Occident, uităm că și la Est sunt țări cu o istorie imperială și orașe superbe. Cine n-a auzit de Kiev?! Măcar de la televizor în timpul Revoluției Portocalii sau a EuroMaidanului, când buletinele de știri se deschideau cu imagini din Piața Maidan. Însă capitala Ucrainei este și printre cele mai vechi orașe din Europa de Est – prin secolul V era un important centru pe ruta comercială dintre Scandinavia și Constantinopol, a fost capitala Rusiei Kievene – primul stat al slavilor de est, este un fel de Constantinopol – aici s-au convertit pentru prima dată rușii la ortodoxism, a fost capitala Republicii Socialiste Sovietice Ucraina în cadrul URSS.

Kiev

Am ajuns la Kiev după patru ore de mers de la granița cu Rusia pe o șosea (aproape) impecabilă și o interacțiune cu polițiștii locali care ne-au oprit să-și încerce norocul, sub pretextul că am depășit viteza. Doar că dashcam-ul de pe parbriz le-a dat planurile peste cap, mai ales că ei nu aveau niciun radar, iar noi mergeam cu viteza legală. Au încercat să-l ia pe Smără în spatele mașinii, departe de cameră, da’ nu le-a ținut figura și au renunțat destul de repede la planul unui ciubuc.

În Kiev, ne-am cazat într-o parcare de pe malul Niprului, lângă podul Pivnicinâi, urmând ca a doua zi să experimentăm călătoria cu mijloacele de transport în comun. Astăzi, ne relaxăm cu picioarele în apă, alături de pescarii împietriți în așteptarea bibanului cel mare. Păcat că n-avem la noi o undiță, am fi înlocuit conservele. 😉

Bun, deci se face dimineață și pornim spre centru, mai întâi cu un autobuz mic și ticsit, unde ne lipim trupurile de toți și de toate până nimeni nu mai are nici un secret, apoi cu metroul în care respirăm din nou. Ne-am plimbat cu metroul preț de mai multe stații, pe două din cele trei linii, așa, ca-ntr-un muzeu, și l-am comparat cu cele din alte țări ex-sovietice. Cu candelabre aurii, nișe și coloane de granit, stucaturi sau picturi colorate, stațiile metroului din Kiev sunt aproape la fel de elegante ca cele moscovite și mult peste cele din Tașkent sau Almatî. Asta, după gustul meu, firește. Construit începând din 1946, metroul kievean este celebru pentru că are cea mai adâncă stație din lume, Arsenalna, unde cel mai jos punct este la 105 metri față de suprafață, iar coborârea durează 6-7 minute. Garniturile de metrou sunt ca cele din capitala Rusiei (mă rog, cele cu care m-am plimbat eu în 2009!) și în Tașkent, adică vintage cum s-ar zice acum.

Urcarea dinspre peronul stației Arsenalna

După excursia prin subteran, hai și pe la suprafață! Am ieșit în Maidan Nezalejnosti (Piața Independenței), punctul zero al Kievului devenit celebru în timpul celor două Revoluții pro-occidentale, din 2004 (Revoluția Portocalie) și 2013-2014 (EuroMaidan), care au dat lumii speranța că Ucraina se îndreaptă spre Vest și întoarce spatele comunismului. Dacă protestele din 2004 au dus la o schimbare pașnică, cele din iarna 2013-2014 s-au soldat cu focuri de arme, gaze lacrimogene, baricade, clădiri în flăcări și numeroase victime, Ucraina fiind aproape de un război civil.

Maidan

Așadar, Maidanul e un fel de Piața Universității, aici încep protestele, dar e și locul preferat de întâlnire unde localnicii se adună la o cafea sau o bere (depinde de oră), în timp ce turiștii caută urmele EuroMaidanului. Ceea ce am făcut și noi. Am dat câteva ture prin piață, ne-am oprit la monumentele și altarele improvizate din obiecte păstrate de la revoluție, cruci, lumânări, poze ale victimelor, am citit panourile cu explicații și am rememorat imaginile terifiante de la televizor… Dar să nu ne stricăm mood-ul de vacanță, mai bine căutăm locuri cu amintiri mai pașnice.

Monumentul Independenței
Monumentul Independenței (plan detaliu) 🙂

Kievul e construit pe dealuri, deci sunt pregătită să ard multe calorii, să mă întorc acasă slim. O luăm în sus și-n jos pe bulevardul Hreșciatîc – principala arteră a Kievului, flancată de clădiri în stilul stalinist postbelic – căutând însemnele perioadei sovietice, dar mai mult remarcăm stilul occidental și hipsteresc al tinerilor. Trag de Smără să facă poze clădirilor, dar el preferă oamenii. 😉

A talk with God, maybe… 🙂

Deși croit în binecunoscutul stil sovietic, cu bulevarde largi și clădiri masive – inclusiv una în genul Casei Scânteii, orașul are câteva bijuterii arhitecturale la care nu mă așteptam.

Mă extaziez la fiecare clădire, mă opresc sub fiece balcon și-l chinui pe Smără să se arate încântat de toate arabescurile, el admirând mai degrabă frumusețile cu două picioare (de preferință lungi și dezgolite)… Mda, nu e un mit, ucrainiencele chiar sunt frumoase! 🙂

Bulevardul Hreșciatic

Înainte de a părăsi bulevardul, decidem să cumpărăm o cartelă de Internet – chiar dacă vom sta doar 3-4 zile în Ucraina, e mai ieftin cu o cartelă locală. Alegem un operator, intrăm și, imediat, o tânără drăguță și amabilă ne prezintă oferta în timp ce noi așteptăm momentul în care ne cere un act de identitate și informații despre mama, despre tata, despre bunica și pisica, așa cum ne-am obișnuit în ultima perioadă, după ce am fost amprentați și verificați în fel și chip în Iran și în țările din Asia Centrală! Dar… nu, fata drăguță și cu simțul umorului ne activează cartela fără să o intereseze vreun act sau viețile noastre. Totul e să vândă! E clar, mergem spre Vest! 🙂

Cu netu’ full pe telefoane, pornim vitejește pe străduțe să vedem orașul, atât cât ne-or ține picioarele! Începem cu catedrala Sfânta Sofia, prima biserică din Kiev, proiectată în secolul al XI-lea pentru a rivaliza cu mai celebra Hagia Sofia din Constantinopol. Cu cupolele sale aurii și verzi, ridicată în stil bizantin, catedrala este o sărbătoare pentru ochi. Interiorul cică ar fi și mai și, dar noi am nimerit fix când era închis, așa că ne-am plimbat prin curte. Însă mi-a fost suficient exteriorul ca să mă declar amorezată.

Biserica Sfânta Sofia

Am trecut repede pe lângă Bogdan Hmelnițki, hatmanul cazacilor zaporojeni considerat părintele națiunii, gata de luptă și după 3-400 de ani, și ne-am îndreptat spre Biserica Sfântul Mihail, aflată vizavi. Și, când ajung în dreptul ei, sunt pe punctul de a uita că m-am amorezat deja, gata să mă îndrăgostesc de barocul ucrainean. Dărâmată de sovietici în anii 1930, biserica a fost redeschisă în 1999, fiind reconstruită în stilul secolului 18. Arhitectura este splendidă și decidem să ne delectăm doar cu exteriorul. Dacă tot nu am intrat la mozaicurile din Sfânta Sofia o fi un semn că mai bine ne plimbăm și le vedem pe toate din afară. Și rămâne și Smără liniștit că nu-l mai atrag la altar. 🙂

Statuia lui Bogdan Hmelnițki. În planul al doilea, mănăstirea Sfântul Mihail
Mănăstirea Sfântul Mihail

După 5 minute de mers pe jos am ajuns în fața altei minunății: Biserica Sfântul Andrei, cu cinci cupole verzi precum coroanele imperiale! Construită în 1754 de Bartolomeo Rastrelli, arhitectul curții regale ruse, biserica este de o frumusețe copleșitoare… Sunt în dilemă acum, nu mă pot hotărî care dintre cele trei îmi place mai mult.

Dar, dincolo de toate aceste monumente fantastice, plimbarea prin cartierul Podil, pe lângă clădiri cu elemente art nouveau sau baroc, e o imensă plăcere. Podil, una dintre cele mai vechi zone, este principalul centru cultural al Kievului și e îmbibat de o atmosferă boemă, de parcă am fi la Paris, în Montmartre. Kievul m-a luat prin surprindere, pur și simplu m-a cucerit și, deși sunt încă aici, deja îmi doresc să revenim.

Opera Națională

Cu gândul ăsta în minte, pornim pe jos la Pecherska Lavra, aflată la mai bine de o oră de mers, dar nu ne-au făcut pe noi 7-8 kilometri, plus că așa apucăm să vedem mai mult din oraș. Trecem prin Parcurile Marinski și Glorie Eternă, pe lângă numeroasele monumente militare și Muzeul Holodomor – Genocidul Foametei din Ucraina, pe care îl lăsăm pentru altă dată. De fapt, mă tem de vizitarea lui, nu mă simt pregătită să văd imaginile cu miile de oameni care în 1932-1933 au murit de foame în case sau pe marginea drumului, nu mai zic de cei uciși.

Monumentul genocidului foametei

Când am ajuns la Pecherska Lavra (adică Mănăstirea Peșterilor, de la lavra care înseamnă o mănăstire bogată ce se bucură de prestigiu regional, un centru spiritual; pecerska e peșteră) abia îmi mai puteam mișca picioarele, iar complexul monahal e imens – se întinde pe 28 de hectare! Cu ultimele rezerve de energie, mă îndrept spre casa de bilete, hotărâtă să intru în celebrele peșteri folosite cândva de călugări, în timp ce Smără decide să se relaxeze pe iarbă, la umbra unui copac. Avântul îmi e tăiat de doamna de la bilete, care mă anunță că peșterile sunt închise. Și totuși, n-am bătut atâta drum degeaba, voi vizita ce se poate! Mișcându-mă ca un soldățel de plumb gata să se dezintegreze, intru pe poarta lăcașului și mă ghidez după câteva enoriașe care păreau să știe bine drumul. Poate știu și o scurtătură?! 🙂 Dar, nu, ele rămân să se reculeagă în Catedrala Adormirea Maicii Domnului. Impresionantă din exterior, catedrala e foarte interesantă în interior prin dispunerea sălilor – adică, am intrat într-o biserică, dar m-am simțit ca într-o păpușă Matrioșca, trecând dintr-o biserică în alta, fiecare cu altarul ei. Nu știu dacă ăsta a fost planul inițial al bisericii, actuala clădire fiind reconstruită după ce în timpul celui de-al doilea război mondial armata sovietică a aruncat-o în aer, când Kievul a fost ocupat de trupele naziste. La momentul respectiv, Pecherska Lavra nu mai era funcțională, pentru că bolșevicii avuseseră grijă să o închidă și să o transforme în muzeu-depozit. Considerată un fel de Vatican al Ucrainei, mănăstirea fondată în vremea Rusiei Kievene (1051) are o istorie zbuciumată, dar a rămas un important centru al creștinismului ortodox din lumea slavă, aici fiind și reședința Mitropolitului de Kiev.

Complexul e împărțit în Lavra de Sus și Lavra de Jos și are numeroase biserici, pe lângă vechile peșteri cu moaște. De la biserica Adormirii Maicii Domnului se tot coboară spre celelalte edificii, iar când mi-am dat seama că tot ce cobor trebuie să și urc, am intrat în panică, așa că am făcut stânga-împrejur. Rămâne pe data viitoare…

Grea e viața de turist…

În timpul plimbării prin Lavra am zărit-o și pe Maica Patrie, statuia femeii de oțel cu sabia și scutul în vânt. Când au montat-o, Maica Patrie era URSS-ul, însă statuia a rămas pe loc până astăzi, cu tot cu emblema URSS de pe scut – deși, în 2015, Parlamentul Ucrainei a scos în afara legii simbolurile sovietice și comuniste, numele străzilor și monumentele (excepție cele dedicate celui de-al doilea război mondial). Cu sau fără simbolurile sovietice, relațiile Ucrainei cu Rusia sunt încordate, mai ales după ce Rusia a ocupat Crimeea.

Maica Patrie

Îmi trag sufletul, îmi oblojesc picioarele și pornim înapoi spre Șeptoiu. Din nou în metrou, din nou cu microbuzul ticsit și, în sfârșit, din nou pe malul Niprului, alături de pescari. Rememorez ziua lungă privind Kievul la apusul soarelui și mă gândesc ce fraieri suntem că nu ne uităm mai des spre Est. Kievul merită să fie inclus în orice destinație de vacanță.

Apus de soare cu pescar în Nipru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *