Ne-am dorit mult să ajungem la Khndzoresk. Văzusem poze cu puntea suspendată peste canion şi ne-am zis: trebuie să mergem şi noi. Şi, în ciuda vremii, a drumului plin de noroi şi bălţi, am ajuns. Iar ceea ce a urmat, priveliştea descoperită ne-a făcut să uităm efortul şi spaima prin care trecusem – că rămânem cu maşina în mijlocul drumului!
Ne-am cazat la Goris și, pe la ora 17.00, am pornit spre Khndzoresk, care e la doar 8 km. A urmat o adevărată aventură: pe un drum de clisă, nemarcat și care părea să ducă spre nicăieri. În primul rând, am ajuns la Khndzoresk – satul nou, unde am dat câteva ture pe șosea, fâțâindu-ne în sus și-n jos în căutarea unui indicator, ceva, spre vechiul sat sau puntea suspendată. Am întrebat niște copii cam pe unde am ajunge la bridge, le-am desenat în aer și cumva ne-au arătat drumul. Doar că, odată ajunși în dreptul străzii pe care trebuia să o luăm, am dat de un drum de pământ din ce în ce mai cleios în urma ploilor abundente care căzuseră. Sceptici, am mai întrebat o femeie care întindea rufe în curte dacă ăla e drumul spre puntea suspendată și vechiul sat și, după ce ne-a confirmat, am pornit accelerat prin glodul armean. După un timp de rulat așa, când eram din ce în ce mai convinsă că mașina o să rămână blocată în noroi, că sigur nu acela e drumul, în fața noastră s-au ivit… Greg și Gosha, doi tineri polonezi pe care îi întâlnisem cu o zi înainte, când am vizitat împreună Noravank. So, ăla e drumul! Dacă vii dinspre Goris, din șoseaua principală faci dreapta pe ulița de pământ și după vreo 3km ajungi la destinație.
Khndzoresk este impresionant, atât vizual, cât şi istoric. O aşezare medievală cu locuinţe în peşteri naturale sau săpate în stâncă, care, pe la 1913, număra 1800 de gospodării, şapte şcoli, 27 de magazine, biserici, ateliere! Satul a fost părăsit abia în 1950 la ordinul autorităților sovietice, care considerau necivilizat traiul în peșteri și locuințele săpate în stâncă.
Suspendat la 63 de metri înălţime, având o lungime de 160 de metri şi cântărind 14 tone, podul pe care trebuie să treci pentru a ajunge la vechea aşezare a fost construit complet manual! Greu de crezut, mai ales când îl vezi. Iar când îl traversezi, cu atât mai mult, când cei 160 de metri par 160 de kilometri!
După prima trecere, cu picioarele moi ca de plastilină, privirea fixă în faţă şi mâinile încleştate pe balustradă, puntea s-a transformat, uşor-uşor, într-un trotuar sigur. Am trecut de mai multe ori, iar când am reușit să trec fără să mai am senzația de frică, pentru mine, care am rău de înălţime, a fost un moment magic. Aşa că e musai să faceţi o «plimbare» pe podul de la Khndzoresk.
Şi apoi, tot musai să aveţi câteva ore la dispoziţie pentru a bântui prin vechea aşezare, intrând în fostele case, plâmbându-vă pe „străduţele” care făceau legătura între case şi, nu în ultimul rând, să vizitaţi biserica – funcţională din când în când. Astăzi localnicii mai folosesc vechea așezare pentru animale, care pasc printre peșteri, unele utilizate acum ca grajduri sau depozite. În rest, locul este pentru turiști!
Am vizitat în liniște vechea așezare, mult timp doar noi patru, până a mai apărut un grup de turiști și localnici. Am observat că toți ceilalți veneau cu mașini 4X4, chiar dacă erau Lada sau alte mașini vechi, demult dispărute de pe la noi.
Se făcea noapte, așa că noi ne-am făcut curaj să parcurgem în sens invers drumul până la șoseaua asfaltată, fără Greg și Gosha, care au rămas să doarmă în vechea așezare.
Imediat ce am intrat în Goris ne-am oprit la prima spălătorie auto, era obligatoriu să spălăm mașina. Vara, când nu plouă, drumul spre Khndzoresk este, cu siguranță, ușor accesibil și simplu de parcurs.
La Goris am stat la Hotelul Vivas, curat, ok ca preț, cu un patron foarte amabil, pe care noi l-am numit domnul „no problem”. Cu zâmbetul mereu pe buze, la orice cerere de-a noastră – acces la frigider, rugămintea de a ne găzdui ceva în congelator, să plătim cu cardul etc. – răspunsul lui era: „ok, no problem”. A fost prima dată când ni s-a acceptat plata cu cardul în Armenia și asta cu amabilitate, cu zâmbet și un aer vesel. Când nu a înțeles ce vrem, patronul și-a chemat sora în ajutor, care vorbea mai bine în engleză și care, ce să vezi, avea mulți prieteni în București și Arad. Se pare însă că niciunul nu a ajuns pe aici, căci patronul ne-a rugat să-i scriem în caietul de impresii, deoarece nu avea niciun review românesc.
Am gătit cina pe terasa hotelului și, din nou, nu a fost nicio problemă. Mai mult, pentru că se lăsase rece, ne-am trezit că patronul a trimis un angajat să ne aducă niște pături. Deci, review-ul nostru e un îndemn călduros de a trage la Hotelul Vivas, chiar dacă angajații sunt mai puțin amabili, patronul compensează din plin.
