Trebinje, intrarea în Bosnia, dar, de fapt, în Republica Srpska

Trebinje

Intrarea în Bosnia ne-a “aruncat” într-o carte poștală cu munți stâncoși, păduri și văi. Un peisaj unic!

După o vamă tensionată la intrarea în Muntenegru, unde am aflat că “aici nu e Europa”, am trecut vama din Bosnia fără nicio problemă. Pe scurt, pățania de la granița muntenegreană a fost cam așa: pentru a trece din Albania în Muntenegru am ales punctul de frontieră Bozaj/Hani i Hotit. Aici, controlul van-ului a fost amănunțit, mult mai amănunțit comparativ cu celelalte puncte prin care am trecut, dar nu asta a fost problema, ci momentul în care ne-au cerut asigurarea mașinii – RCA-ul. Repede, am scos telefonul să arătăm documentul. “Aaa, nu merge așa, nu e valabilă, a tranșat vameșul. Aici trebuie pe hărtie.” Ok, o printăm! Aveți o imprimantă? Nop, nu e bine nici așa, vă trebuie hârtia verde, că doar de aia se numește carte verde, nu? Nu aveți, mergeți la asigurator să faceți alta. Argumente peste argumente din partea noastră, nimic, nu e ok forma electronică, “aici nu e Europa” a fost verdictul final al vameșului.  În cele din urmă, “gura mare” a bătut regula. Asiguratorul ne-a lăsat să trecem cu precizarea că e riscul nostru dacă ne prinde poliția, care o să considere că nu avem asigurarea, din moment ce nu avem hârtia verde. O nouă asigurare ne-ar fi costat 20 de euro, ceea ce ni s-a părut enorm din moment ce aveam una perfect valabilă – până la urmă ai nevoie de numărul asigurării în momentul în care ai un incident în trafic! -, bașca stăteam în Muntenegru cam 3 ore, cât traversam țara până în Bosnia. Așa că, nu uitați hârtia verde când mergeți cu mașina în Muntenegru!

Odată trecuți în Bosnia Herțegovina – pe la Ilijino Brdo – Župa – am intrat într-o altă poveste. Nu că Muntenegru nu ar fi o țară de poveste. Doar că Bosnia e altă poveste. Frumoasă și complicată. Cu peisaje de vis și drumuri care înconjoară munții și taie văile ca niște panglici șerpuitoare, dar și cu istorii actuale pe care le-am aflat la fața locului.

Intrarea în Bosnia. De fapt, în Republica Srpska…

Înainte de călătorie, faci un research, citești ghiduri și bloguri, îți formezi o idee, ai senzația că știi la ce să te aștepți. Dar realitatea bate imaginația în cazul peisajelor din Bosnia, iar percepțiile cu care am venit de acasă ne-au fost date peste cap. La nici 2 km de graniță, am fost întâmpinați de o pancartă mare pe care scria “Welcome to Republica Srpska”. Ok, știam de la plecare că Bosnia-Herțegovina e o republică federativă formată din Federația Bosniei și Herțegovinei și Republika Srpska, dar tot nu ne așteptam la o astfel de delimitare. De asemenea, știam că populația este formată din bosniaci, sârbi și croați, dar nu ne-am așteptat să vedem steagul Croației arborat atât de mult încât să ne întrebăm în ce țară suntem. Suntem în Bosnia, dar steagul croat e peste tot, mult mai prezent față de oricare alt steag! De ce?

Poate pentru că am nimerit în plină campanie electorală pentru alegeri parlamentare și prezidențiale? E posibil. Bătălia pentru un loc în Parlament e aprigă. E și normal, dacă ne gândim că sunt doar 57 de locuri: 42 în Casa Reprezentanților și 15 în Casa Poporului! De-a lungul drumurilor și în orașe, panourile electorale sunt extrem de multe, cum nu am văzut nicicând la noi sau în altă parte. Iar în privința președintelui… ei bine, Bosnia are trei președinți. Pam-pam! Fiecare dintre cele trei popoare constitutive – bosniaci, sârbi şi croaţi – își alege reprezentantul pentru un mandat de 4 ani! Iar cei trei preiau prin rotaţie Preşedinţia, câte o perioadă de 8 luni.

Panou electoral pe podul Ivo Andric

Așa stând lucrurile, dacă mai punem la socoteală și că populația croată reprezintă 14,3%, în timp ce bosniacii sunt 48% și sârbii 37%, atunci e de înțeles de ce croații vor să fie mai vizibili, iar simbolurile lor flutură peste tot.

Tot o surpriză a fost și faptul că moscheile și-au făcut apariția în raza noastră târziu, treptat, pe măsură ce pătrundeam tot mai adânc în țară. Jocul nostru a fost să numărăm câte minarete și câte turnuri de biserică vedem într-o localitate. Bașca, uneori turnul bisericilor era la fel de ascuțit și de înalt ca cel al minaretelor, de le confundam și ratam numărătoarea.

La Trebinje, primul oraș în care am oprit, moscheile din centrul istoric sunt ascunse și au minarete așa de mici că mai să nu le vedem.

Așadar, după o serie de serpentine, am ajuns la Trebinje și am dat peste un oraș absolut superb și neașteptat. Centrul vechi pare desprins din sudul Franței. Piațeta umbrită de platani, oamenii relaxați de la terase, piața volantă la care localnicii își vând legumele și fructele, toate m-au trimis cu gândul la Provence. Trebinje are aerul unui oraș mediteranean, în care, după ce te pierzi pe străduțele înguste, găsești cele două moschei discrete.

Piața Platani

Am ajuns pe la ora 17.00 și am căutat o parcare, pentru a ne dezmetici și a decide unde să ne cazăm van-ul la noapte. Am oprit chiar în centru, în apropiere de catedrală și ne-am dus glonț la parcomat. Experiența din Polonia, când am ratat parcomatul și am crezut că parcarea e gratuită, pentru ca apoi să plătim 50 de zloți amendă, ne-a făcut foarte atenți. Căutăm parcomatele și acolo unde nu sunt. Deci, ne-am proptit în fața parcomatului și am început să citim cât costă și cum am putea plăti cu cardul, că nu aveam nicio marcă bosniacă. În timp ce ne zgâiam la afișaj – ni se părea că ar scrie că e gratuit până a doua zi la 7.00, dar era în sârbo-bosniacă și nu puteam fi siguri -, văd la o terasă un domn care stătea cu mâna ridicată de parcă mai cerea o bere, doar că o mișca stânga-dreapta, stânga-dreapta! Cum ar veni, ne făcea semn că nu se plătește. Cool! Gratis în buricul urbei! Ne place din ce în ce mai mult Trebinje.

Pornim la plimbare, poate găsim și o casă de schimb valutar. Care să fie și deschisă duminică seara.

Intrăm pe una dintre porțile fortificației și pătrundem în orașul vechi – Kastel. Construită de otomani în secolul al XVIIl-lea, fortăreaţa este foarte bine conservată, arhitectura originală a Orașului Vechi este bine păstrată. Este un loc viu, autentic, nefiind doar un loc turistic. Nu, localnicii vin aici pentru cafea sau un pahar de vin – zona e recunoscută pentru podgorii.

În Piața Platani

Cum spuneam, arhitectura originală e bine păstrată, asta neînsemnând case otomane, ci mai degrabă un stil mediteranean, la care se adaugă amprenta austro-ungarilor care au stăpânit oraşul după otomani.  Ba, am găsit şi o casă în stil cubanez. 🙂 De la austro-ungari a rămas şi clădirea militară care astăzi este Muzeul Herţegovinei.

Casa în stil cubanez

Străzile de piatră ne poartă prin faţa magazinaşelor de suveniruri, cafenele, baruri şi restaurante, până ce ajungem la o casă de schimb valutar. Avem mărci! Cu buzunarele pline, oprim la o pekara – o patiserie, cum i-am zice noi -, unde burţile goale decid în locul raţiunii.  🙂 Prin urmare, cumpărăm cât pentru un regiment: plăcinte umplute cu brânză, cu carne, cu spanac, cu cartofi, cu de toate!

Mai dăm o tură prin piaţeta cu platani – care, apropo, se numeşte chiar Platani de la Hotelul cu acelaşi nume, dar şi de la cei 16 platani vechi de peste 100 de ani -, ne mâncăm plăcintele, apoi părăsim centrul vechi şi trecem pe partea cealaltă a râului Trebisnjica. Se întuneca şi ne trebuia un loc unde să dormim – să nu stăm stresaţi că trebuie să ne trezim la 7 să mutăm maşina.

Găsirea unui loc de parcare gratis şi într-un loc safe e o parte foarte importantă în călătoria cu van-ul.

Trebinje s-a dezvoltat de o parte şi de alta a râului Trebisnjica, cunoscut ca unul dintre cele mai lungi râuri subterane, cu o lungime totală de 187 km deasupra și sub pământ. Aşa se explică poate apa cristalină care ne-a fascinat. Am trecut de mai multe ori peste podurile Ivo Andric şi Podul de Piatră şi de fiecare dată ne uitam în apa râului, întrebându-ne cum e posibil să fie aşa limpede și curată, fără pete, hârtii şi alte “suveniruri” umane.

După un du-te-vino de-a lungul râului Trebisnjica, pe malul opus Centrului vechi am găsit locul perfect: o parcare largă, pe o stradă liniştită, flancată de case pe o parte, şi de râu pe cealaltă, la vreo 200 de metri de podul Arslanagić sau Perovic, cum se numeşte astăzi. Odată rezolvată problema “cazării”, revenim în centru să recuperăm maşina, să mai bântuim pe străduţe şi, nu în ultimul rând, să mai “atârnăm” de wi-fi-ul gratuit care bătea de la hotelul din apropiere.

În drum spre maşină, am decis că ştim deja oraşul suficient de bine încât să o luăm mai drept. Aşa am ajuns chiar în faţa Catedralei Ortodoxe Sârbe, care e într-un parc foarte frumos şi animat. Am intrat şi nu am regretat, este un loc care merită vizitat. Interiorul este foarte plăcut, iar pictura vie văzută la lumina lumânărilor ne-a dat o stare de linişte profundă, un moment de reculegere binevenit după o zi lungă.

Dimineaţă am luat-o din nou la pas spre centrul vechi, de data asta prima oprire e centrul de telefonie mobilă. Cu 10 mărci, adică sub 5 euro, am luat o cartelă de internet de 10 GB –arhisuficienţi pentru o săptămână! Gata cu vânătoarea de wi-fi gratuit.

Înapoi în Centrul Vechi, înapoi pe străduţele înguste, să vedem la lumina zilei şi cele două moschei construite de Osman-pașa Resulbegović la începutul secolului al XVII-lea, una în numele Sultanului Ahmed al III-lea şi una în numele său. Amândouă sunt micuţe, discrete, cu minarete mici. Cea a Sultanului, cunoscută şi ca Moscheea veche – Atik, are un minaret înalt de 12 metri, şi a fost ridicată de meşteri din Dubrovnik, de unde şi elementele mediteraneene, în 1719. În urma războiului de la începutul anilor ’90, moscheea a fost distrusă, fiind refăcută abia în 2011 şi redeschisă în 2014.

Cea de-a doua moschee este construită de Osman-Pașa, fondatorul orașului vechi, în nume propriu.  Ridicată în 1726, moscheea a fost considerată una dintre cele mai frumoase din Herţegovina, ceea ce i-a atras mânia sultanului, care l-a acuzat că a construit o moschee mai frumoasă ca a sa, cu un minaret mai înalt – de 16 metri. Aşa se face că sultanul Ahmed al III-lea a emis un ordin de executare a lui Osman-Pașa și a celor nouă fii ai săi. Osman-pașa a plecat la Istanbul pentru a cerși iertare, dar fără succes, așa că a fost executat în 1729.

Moscheile erau închise, drept care ne-am întors în Piaţa Platanilor, pentru că locul era minunat şi nu puteam pleca fără să-l mai privim o dată.

Am traversat apoi din nou Podul Ivo Andric pentru a ajunge la maşină şi la Podul Arslanagić, unul dintre cele mai cunoscute repere ale orașului Trebinje. Podul este o bijuterie a arhitecturii otomane. Construit în 1574, la ordinul lui Mehmed – Pașa Sokolović, mare vizir al sultanului Suleiman Magnificul, şi folosit în secolul al XVII-lea drept punct de control pentru caravane care transportau mărfuri, Podul Arslanagić a fost inițial cu 10 km mai în amonte faţă de locația actuală. În 1965, odată cu construcția sistemului hidraulic de pe Trebišnjica, podul a fost scufundat sub lacul de acumulare nou creat. Un an mai târziu, apa lacului a fost evacuată pentru ca podul să fie dezmembrat piatră cu piatră şi refăcut în locul în care e acum.

Podul Arslanagic

Podul are o formă armonioasă, emană eleganţă, te transportă cu secole în urmă. Nu ştiu cât de confortabil ar fi să-l traversezi într-o caleaşcă, cred ca ar fi cam zdruncinată plimbarea, dar pe jos e o plăcere!

Podul Arslanagic

În apropierea podului e şi o moară de apă pentru irigaţii, lăsată probabil ca atracţie turistică, deşi gardul care o protejează cam strică view-ul.

Moara

Văzut de sus, Podul Perovic (Arslanagić) este şi mai spectaculos. Am avut parte de această imagine de sus, de la Mănăstirea Hercegovačka Gračanica, unde am urcat cu maşina, pe un drum îngust şi abrupt, printre case frumoase, în curţile cărora localnicii stăteau la umbra smochinilor. Ştiu că am mai spus, dar nu mă pot abţine, Trebinje e un oraş foarte frumos.

În ciuda aspectului său bizantin, mănăstirea Hercegovačka Gračanica este un lăcaş nou, terminat în 2000. Când am ajuns aici, ne-am dat seama că am fi putut dormi în parcarea de la mănăstire, am fi avut o panoramă de invidiat. Parcarea e gratuită şi foarte mare.

Complexul Hercegovačka Gračanica este format dintr-o galerie, palatul episcopal, o clopotniță, dar mai ales Biserica ”Presvete Bogorodice” (adică Preasfânta născătoare de Dumnezeu) surprinzător de mică, dar foarte plăcută. Arhitectura ei se bazează, în mod simbolic, pe cea a mănăstirii Gračanica din Kosovo, un lăcaş important pentru mulți sârbi – cea mai importantă moștenire a regelui Milutin, din 1321. Dar motivul pentru care biserica din Trebinje seamănă, fără a o copia, cu cea din Kosovo este dorinţa poetului sârb Jovan Dučić, care a murit în 1943 în SUA, dar a lăsat prin testament dorinţa de a fi înmormântat pe unul dintre dealurile oraşului natal – Trebinje – într-o biserică “asemănătoare celei din Kosovo”. Astfel, în anul 2000, rămășițele poetului au fost aduse la Hercegovačka Gračanica.

Trebinje este clar o destinaţie ce nu trebuie ratată.

Trebinje. The movie. 🙂

Leave a Reply

Your e-mail address will not be published. Required fields are marked *