Pentru cei mai mulţi români, Edirne e un scurt popas după trecerea graniţei cu Bulgaria, în drum spre Istanbul sau litoralul turcesc. Dar Edirne poate fi o destinaţie în sine, nu chiar de vacanţă, dar de un week-end sau măcar de o zi.
La primele drumuri în Turcia, şi pentru noi Edirne a fost o oprire de o oră-două, cât să rezolvăm chestiuni logistice. Însă, într-o bună zi, am hotărât să includem Edirne în planul de vacanţă. Şi nu doar că nu am regretat, dar ne tot gândim să dăm o fugă când ni se face dor de Turcia, de mâncarea turcească, de atmosfera orientală.
Aflat la graniţele Turciei cu Bulgaria şi Grecia, Edirne (sau Adrianopol, cum îi mai zicea prin manualele de istorie) a fost mereu un teritoriu disputat. Întemeiat de împăratul roman Hadrian, care l-a numit după sine, Hadrianopolis, Edirne a fost capitală a Imperiului Otoman, aici s-au dat bătălii şi s-au semnat tratate importante, precum Pacea din 1829, la finalul războiului ruso-turc, prin care s-a recunoscut independența Greciei, autonomia Serbiei și s-a desființat monopolul turcesc asupra comerțului Țării Românești și Moldovei.
Chiar şi după ce Constantinopol (Istanbul) a devenit capitala Imperiului, Edirne a continuat să fie un loc important, fiind considerat a doua capitală, sultanii venind să locuiască uneori aici.
Ca să nu ştirbim din frumuseţea locurilor pe care urma să le vedem, am hotărât să începem periplul turistic cu partea culinară. Şi ce are Edirne mai faimos de mâncat? Tavuk ciğeri, adică ficăţei de vită prăjiţi – da, ştiu, nu e sănătos să mănânci prăjit, dar sunt al naibii de buni! Se servesc la orice restaurant, aşa că nu cred că are sens se vă bateţi capul să căutaţi locuri fancy! Noi i-am încercat în vreo două locuri şi n-am sesizat diferenţa. În restaurantul mai călcat de turişti, masa ne-a fost repede umplută de farfuriuţe cu tot felul de mizilicuri pe care nu le cerusem şi despre care nu ştiam ce sunt. Doar că, din experienţele noastre prin Turcia, la final urma să le plătim, indiferent dacă le-am mâncat ori ba.
Aşadar, după ce am mâncat bine, ne-am repezit la primul şi cel mai important obiectiv din Edirne: Moscheea Selimiye, construită între 1569 și 1575 de celebrul arhitect Mimar Sinan – supranumit Michelangelo al Orientului – la ordinul sultanului Selim al II-lea. Abia aşteptam să văd lucrarea despre care Sinan spunea că este „capodopera sa”, doar că Murphy nu doarme, aşa că am găsit moscheea acoperită de schele, în plin proces de reabilitare şi nu m-am putut bucura de măreţia cupolei, cea mai mare din Turcia. Totuşi, cele patru minarete de 83 de metri înălţime sunt impresionante chiar şi în condiţiile date. Moscheea Selimiye, inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO, poate fi vizitată în perioada de restaurare – care, teoretic, durează 3 ani! -, deşi ar fi de preferat să o vedeţi în întregime.
În centrul vechi mai sunt alte două moschei imperiale: Moscheea Veche (Eski Camii) şi Moscheea cu Trei Balcoane (Üç Şerefeli Camii). Cronologic, evident, după cum îi zice şi numele, Moscheea Veche e fost construită înaintea celei cu trei balcoane, deşi nu cu mult înainte, ambele datând din secolul 15.
Eski Camii are câteva elemente care o deosebesc de alte moschei imperiale: are nu mai puţin de nouă cupole mici, nu una mare cum au de obicei astfel de edificii; caligrafiile uriașe, vizibile la exterior și la interior; mihrabul (nişa care indică direcția spre Mecca) unic deoarece este format din două nișe, cea mai mică este plasată în interiorul celei mai mari.
Începută în 1403 din ordinul Emirului Süleyman – unul dintre fiii lui Baiazid I (cel care s-a bătut cu Mircea cel Bătrân), Eski Camii a fost finalizată în 1414, sub conducerea fratelui său, sultanul Mehmet I, după ce acesta a câştigat lupta pentru putere dintre fraţi. De-a lungul secolelor a trecut prin numeroase dezastre – incendii şi cutremure -, fiind restaurată şi modificată de nenumărate ori.
Ce-a de-a treia moschee vizitată, Moscheea cu Trei Balcoane, a devenit preferata mea. Construită între 1438 și 1447 la cererea sultanului Murad al II-lea, moscheea îşi trage numele de la faptul că unul dintre cele patru minarete are trei balcoane, un lucru neobişnuit. Se pare că lui Murad al II-lea îi plăceau balcoanele, pentru că, la ordinul lui, şi Moscheea Veche a mai căpătat un minaret, deşi doar cu două balcoane. La momentul construcţiei, cupola principală a Moscheii cu Trei Balcoane era cea mai mare din Imperiu, iar minaretul cu trei balcoane, cel mai înalt. Cele patru minarete din colțurile curţii interioare sunt total diferite, atât ca înălţime, cât şi ca motive decorative. Unul are trei balcoane, altul are două, iar celelalte, câte unul. Tot ansamblul, cu fântâna din centrul curţii, pridvorul, cupolele mici care încadrează cupola principală, interiorul moscheii, dar mai ales cele patru minarete au făcut ca Moscheea cu Trei Balcoane să fie preferata mea.
Înainte să o apucăm spre numeroasele poduri istorice peste cele două râuri care înconjoară Edirne, Tunca şi Meriç (sau Maritza, cum mai e cunoscut), am luat la pas străduţele din centrul vechi, care mai păstrează încă o serie de case din lemn datând din secolele 18-19, dar mai ales musteşte de tot gândim când spunem oriental: celebra fojgăială printre tejghele cu fistic, seminţe, alune, baclavale, rahat, rodii, smochine, sucuri proaspăt stoarse, cafele, ceai etc, magazinaşe cu de toate, restaurante şi kebăbării. Un loc numai bun să-ţi pierzi uzul cumpătării şi să urăşti cântarul! Bine că mâncasem deja, aşa că am plecat doar cu câteva pungi cu alune, fistic şi alte…. nimicuri. 🙂
Ca şi romanii, otomanii erau mari meşteri de poduri, căci să faci un pod peste o apă curgătoare, care să reziste sute de ani, cu tehnologia Evului Mediu, mie una îmi pare o treabă de toată admiraţia.
Podul Tunca a fost proiectat de Sedefkar Mehmed Ağa, un student al lui Mimar Sinan, între 1607 și 1615. Podul este susținut de opt arcade, având o lungime de 135 de metri şi o lăţime de 7, și un mic foişor în centru – se pare că folosea ca punct de odihnă pentru a privi apusul. Două dintre arcade au fost distruse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și înlocuite cu structuri din oțel, dar, la restaurarea din 2007, podul a fost readus la forma sa iniţială. Astăzi, peste Tunca trec atât maşinile, cât şi şaretele şi pietonii.
În continuarea podului Tunca, după vreo 300 de metri de pământ, vine Podul Mariç, care în forma actuală datează din secolul 19, înainte era din lemn, deci e un pod nou, nu prea intră în categoria celor istorice din punctul meu de vedere.
Prin urmare, ne-am îndreptat spre Gazi Mihal, considerat cel mai vechi pod din Edirne, deşi nu mai are aproape nimic din construcţia iniţială, după ce a trecut prin numeroase şi substanțiale modificări. Ridicat în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în timpul împăratului bizantin Mihail al VIII-lea, podul a fost reconstruit în perioada otomană, mai întâi cu opt arcade, apoi i s-au mai adaugat opt în cealaltă şi o travee în mijloc. Ultima remodelare a Podului Gazi Mihal a avut loc în anul 1900, la ordinul sultanului Abd-ul-Hamid al II-lea.
Un alt pod vechi este Saraçhane sau Podul Sultanului, construit în 1451, în timpul domniei sultanului Murad al II-lea. Podul are 11 piloni și 12 arcade, o lungime 120 metri și doar 5 metri lăţime, dar este deschis circulaţiei maşinilor!
Podurile Yalnızgöz și Sultan Baiazid II sunt foarte interesante pentru că sunt unul în continuarea celuilalt, iar de la distanţă dau impresia unei singure construcţii, dar de fapt au fost create la un interval de aproape un secol. Ulterior, în 1611, a fost ridicat un pasaj suplimentar care leagă podurile. Pe ele se poate ajunge din centrul oraşului la Complexul Sultanului Baiazid II, un ansamblu construit în jurul unui spital.
Primul construit a fost Podul Sultan Baiazid II, care mai e cunoscut şi ca Yeni İmaret Köprüsü, adică Podul Bucătăriei de Supă, deoarece oamenii îl foloseau să ajungă mai repede la complexul unde se distribuia ciorbă pentru săraci.
Dacă Podul Sultan Baiazid II a fost ridicat odată cu complexul, între 1484 și 1488, Yalnızgöz a fost proiectat în 1567 de acelaşi celebru Mimar Sinan. Şi, dacă primul are cinci arce, „yalnızgöz” înseamnă „ochi singuratic”, adică are un singur arc.
După ce ne-am fâţâit puţin pe ele (noi pe jos, turcii în maşini), ne-am tras sufletul la Complexul Sultanului Baiazid II. Format iniţial din moschee, camere pentru călători, o școală de medicină, spital, bucătărie, farmacie și zone de depozitare a alimentelor, complexul a fost conceput pentru spital și școala de medicină, celelalte completând-le nevoile din punct de vedere social, cultural, religios și financiar. Şi nu era vorba despre orice spital, ci unul destinat mai ales celor cu boli psihice! Se pare că aici existau un laborator, o cameră de gardă, că pacienţii cu afecţiuni severe erau ţinuţi izolaţi, iar fiecare pacient avea o dietă diferită pentru a echilibra „cele patru fluide ale corpului” și pentru a fi tratat în conformitate cu înțelegerea „medicinii holistice”. În Imperiul Otoman, pe la 1500, da? Când Ştefan cel Mare ridica biserici şi le ţinea piept, ei se ţineau de tratat bolile psihice.
Complexul a rămas în funcțiune timp de patru secole, din 1488 până la războiul ruso-turc (1877–78), iar spitalul s-a remarcat în special pentru metodele sale de tratament pentru tulburările mintale, care includeau folosirea muzicii, a sunetului apei și a mirosurilor.
Cu excepţia moscheii, complexul a intrat în posesia Universităţii, iar astăzi este Muzeul Medicinii Islamice şi face parte din patrimoniul UNESCO. Este un loc extrem de interesant, care evidenţiază tratamente şi proceduri medicale inovatoare.
Poate am scris cam mult, dar Edirne chiar merită mai mult de o oprire pentru Exchange.
Utile:
La Muzeul Medicinii, program: 9.00- 18.00, intrarea: 50 TL
