fbpx

Surprizele Buzăului: Casa cu blazoane şi trovanţii din Chiojdu

Natura şi cultura au pus mână de la mână şi ne-au dus la Chiojdu într-o frumoasă zi de week-end, când, cu harta în faţă, ne întrebam încotro să o luăm. Casa cu Blazoane – monument istoric de interes naţional – şi trovanţii ne-au trezit interesul, aşa că ne-am urcat în Şeptoiu şi am pornit spre comuna Chiojdu din Buzău, aflată cam la două ore şi un pic de Bucureşti.

Spre deosebire de alte locuri pe care le-am vizitat prin ţară, în Chiojdu obiectivele sunt foarte bine semnalizate. Din drumul principal, aproape de primărie, am făcut dreapta, cum ne-a arătat indicatorul şi am ajuns la Casa cu Blazoane. Bine, mai întâi am trecut de ea, că pe poartă scrie maaare Plaiul Bâscilor şi, mic şi discret rău, Casa cu Blazoane. Casa arată impecabil, că, na, aparţine Uniunii Arhitecţilor, care a restaurat-o aşa cum ar trebui restaurat orice monument, păstrând elementele originale şi punând în valoare istoria sa. Povestea casei e destul de încâlcită. Că datează din secolul 18 pare să fie toată lumea de acord, dar, când vine vorba de cine a ridicat-o, avem cel puţin două variante: una care îl dă pe spătarul Mihai Cantacuzino drept prim proprietar, alta care zice că a fost construită de moşnenii izbăşoi – ţărani liberi, deţinători de moşii întinse, stăpânite în devălmăşie. Însă, oricare ar fi începuturile, dacă a fost deţinută mai întâi de moşneni şi apoi de Cantacuzini sau invers, unul dintre cele trei blazoane, cel cu vulturul bicefal este al Cantacuzinilor iar asta demonstrează că această casă le-a aparţinut la un moment dat. Celelalte două blazoane ar fi de fapt nişte rozete florale, reprezentări ale meşterilor populari care au decorat casa, ceea ce ar face ca denumirea corectă să fie de fapt Casa cu Blazon, dar, din moment ce a intrat în circuitul turistic la plural, nu ne mai încurcăm să le numărăm. De-a lungul timpului, casa a avut mai mulţi proprietari, iar în 2009 a fost cumpărată de Uniunea Arhitecţilor şi salvată astfel de la distrugere. Sunt câteva fotografii cu imobilul înainte de restaurare, care surprind o casă în ruină, gata să cadă.

Indicatoarele de lângă Primărie
Intrarea
Blazoanele


Am început vizitarea casei din beci, o construcţie din piatră masivă, unde e amenajat un mic muzeu cu obiecte locale donate de săteni. Deasupra intrării în casă apare anul 1823, care ar fi momentul primei restaurări, când au fost adăugate stucaturile, iar locuinţa a fost extinsă substanţial. Cele patru încăperi care se vizitează – cele din foişor sunt dormitoare pentru arhitecţi – au câteva piese de mobilier remarcabile, unele originale, altele de la localnici. De exemplu, lăzile de zestre au aparţinut chiar celui care ne-a plimbat şi povestit – nu era ghid, ci avea grijă de loc. Uşa beciului, diferite grinzi, bârne sau cuie de lemn sunt alte câteva mărturii peste veacuri păstrate din casa originală, Casa cu blazoane fiind considerată o capodoperă a arhitecturii ţărăneşti.

Intrarea în casă
Holul și ghidul


Lângă vechea casă, a fost construit un corp nou, dedicat conferințelor și reuniunilor organizate de Uniunea Arhitecţilor, unde e pictată o hartă a satului – cam romanţată – şi e amenajată o expoziție despre stilul tradițional al caselor de moșneni din Muntenia. Într-una dintre imagini este şi casa istoricului Constantin C. Giurescu, născut aici, casa mutată la Muzeul Naţional al Viticulturii şi Pomiculturii din Goleşti. Vizitarea Casei cu Blazoane este gratuită. De la povestitorul local am aflat că aici s-au făcut numeroase filmări pentru videoclipuri, dar şi pentru filmul „Lumina palidă a durerii”, un film din anii 80 regizat de Iulian Mihu, cu Violeta Andrei şi Siegfried Siegmund în rolurile principale.

La aproape 2 kilometri de Casa cu Blazoane începe traseul spre trovanţi, marcat surprinzător de bine. Traseul începe din drumul judeţean, din dreptul unei punţi suspendate peste un pârâiaş – Bâsca Chiojdului îi zice -, pe indicator scrie că ar fi de mers 1,2 ore, iar un nene din sat ne-a zis că până la trovanţi facem o oră.
Până la urmă, am făcut chiar 40 de minute şi asta cu tot cu admirat peisajul, pozat fiecare căpiţă de fân, floare, scaiete, ori mâncat cătină, gherghine sau prune – traseul e prin livezi de pruni. Şi, pe măsură ce urcam, trovanţii deveneau tot mai mari.

Puntea de la începutul traseului
Marcajul spre trovanți
Încep să se vadă
Păducel, trovanți și Chiojd
Păducel

Ce sunt trovanţii nu mai zic, că am scris deja în articolul despre Trovanţii de la Ulmet şi Costeşti, dar cei de aici, din vârful dealului din Chiojdu, mi s-au părut mai mari, ca nişte sfere sau mingi de rugby uriaşe. Nu au denumiri atractive pentru turişti precum cei de la Ulmet (tot în Buzău), însă eu am întrezărit nişte guri de balenă, iar Smără le-a zis ţestoase.

Zi tu: nu e un cap de țestoasă?
Prune și brândușe de octombrie

Şi, iac-aşa, am completat colecţia de trovanţi, aşa cum am promis. În plus, view-ul de sus este atât de spectaculos, că şi fără trovanţi ar merita urcat dealul!

Leave a Comment

Your email address will not be published.

Translate »
Facebook
YouTube
Instagram