Categories
Georgia

Canionul Okatse şi ospitalitatea georgiană

În drum spre Kutaisi am făcut un mic ocol, până la  Canionul Okatse (în satul Gordi).

Şi asta într-o zi de 26 mai, Ziua naţională a Georgiei, cu alte cuvinte: o şi mai mare grijă pe şosele. La stilul foarte aparte de condus, pe care l-am numit “stilul georgian” – depăşiri pe linie continuă, în curbă sau când din sens opus vine o maşină -, se adăuga acum şi voia bună dată de aburii… sărbătorii.  🙂


      

Ce poate face mai palpitantă o zi de vacanţă pentru o persoană cu rău de înălţime? Un canion, bien sûr! 7 lari intrarea, apoi mergi prin parcul istoric Dadiani amenajat în secolul al XVIII-lea şi, după vreo 2 km, iaca şi canionul. Amenajat şi el prin 2013-2014 cu scări şi pasarele metalice, unele ieşite deasupra canionului, pentru o vizibilitate mai bună şi o panică mai mare, în cazul celor cu rău de înălțime. Iar strigătul de lebădă e platforma de vreo 20 de metri, ieşită în afara canionului, pe care, dacă ai noroc – noi am avut! – dai peste un grup de tineri care să ţopăie şi să alerge pe ea. Adorabili!

Pereţii canionului sunt destul de mult împăduriţi, verdele atenuând din senzaţia de hău, dar, acolo unde peretele e drept şi stâncos, se vede înălţimea canionului. Am mers pe platforma lungă de 20 de metri, am făcut poze, am privit chiar şi în jos – un exercițiu de depășire a fricii de înălțime -, ne-am bucurat de peisaj şi de excursie! Asta după ce am coborât sute de scări metalice, la o înălţime ce variază între 20 şi 140 metri, şi am mers aproape 1 km pe pasarelă. A fost super amuzant, trepidant, interesant, amazing!

Cum spuneam, pe platformă am dat de un grup de elevi, în excursie cu şcoala. Cât am stat în Georgia, am întâlnit mai multe astfel de grupuri şi ceea ce ne-a frapat a fost lejeritatea relaţiei dintre profesori şi elevi, nici urmă din rigorile didactice comuniste şi chiar post comuniste. De exemplu, pe pasarela de la Okatse, una dintre profesoare nu vorbea engleză, dar ne-a dat Fecebook-ul să le trimitem pozele. Facebook, Facebook, repeta râzând! Ok, n-avem nevoie de rusă sau ei de engleză să ne înţelegem, suntem în era în care un singur cuvânt face cât un dicţionar.

Ne-am întors la maşină cu puţin înainte să înceapă ploaia, rupţi de foame. Din fericire, chiar la intrarea în parc, este o terasă unde am mâncat „patata” cu un sos foarte bun şi „salata”. Atât ne-am putut înţelege când am întrebat de meniu, atât am mâncat, dar a fost foarte bun.

Kutaisi

Kutaisi în zi de sărbătoare naţională era foarte animat, cu circulaţia restricţionată, multă poliţie pe străzi şi oameni veseli adunaţi lângă fântâna arteziană din centru. Am dat câteva ture în jurul fântânii, dar, cum nu aveam cazare, am purces în căutarea campingului. Înainte să ajungem la Kutaisi văzusem un indicator către un camping. Semnul nu s-a repetat, sau poate ăsta a fost un alt un semn: să „testăm” ospitalitatea georgiană!

Kutaisi

Am oprit la un loc de agrement unde erau numeroşi copii şi adulţi care sărbătoreau ziua naţională, să-i întrebăm despre camping. După o scurtă incursiune cu un georgian pe nişte dealuri abrupte în căutarea campingului, am început negocierea pentru a campa în curtea locului de agrement. Pentru negocieri au fost strigaţi şi chemaţi elevii care ştiu engleză! Au venit mai multe puştoaice, una mai dezgheţată şi cu chef de tratative. 50 de euro au spus la prima strigare. 30 de dolari, la a doua! 20 de lari, am spus noi! Done! În cele din urmă nu am plătit nimic, după ce a apărut un georgian care stătuse prin Italia, unde se împrietenise cu ceva români şi ne-a explicat într-o italiano-romeno-georgiană că ospitalitatea georgiană nu le permite să ne ia bani. 🙂 Și, ca să pecetluim înţelegerea, ne-au servit şi cu câte un pahar de vin roşu georgian, 100% natural, fără apă, fără zahăr, ne-a zis noul prieten. Iar doamnele profesoare ne-au trimis o farfurie cu brânză şi carne la grătar printr-un elev care ne-a întrebat, timid şi oarecum sceptic, „do you speak English?”

Ne-au convins, georgienii sunt ospitalieri şi veseli, gata oricând să bea un pahar de vin ori… de vodcă, cum avea să ni se întâmple după câteva zile, la Vardzia.

Petrecăreții au plecat, au închis poarta, iar noi am rămas singuri, într-un loc pe care nu prea știam să-l localizăm sau să explicăm cine ne-a lăsat să campăm, dacă ar fi venit cineva să ne întrebe. Nu a venit nimeni până ne-am culcat, dar în timpul nopții am auzit un urlet ca de coiot! Ăăăă! Animale sălbatice? Ce o fi fost, nu știm, că nu a dat nimic năvală peste noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *