Călătorul, aburul și igiena.

Auzisem demult despre existența lor, știam că romanii au construit și folosit în tot imperiul, știam că și turcii făcuseră la fel. Le credeam demult dispărute, până când am aflat că în Turcia încă există și sunt funcționale. Și, cum nu mă mai întâlnisem de mult cu senzația de a fi scufundat în apă cu totul, am decis să accept provocarea și să intru în palatul apei calde, numit de romani baie publică, iar aici… hamam.

Doğubayazît

Suntem în Doğubayazît, un oraș turcesc cu 115.000 de locuitori, locul în care își stabilesc tabăra de bază temerarii care urcă pe muntele Ararat. Încă de pe drum discutasem și stabilisem că e momentul să facem o baie zdravănă, de care nu mai avusesem parte de o săptămână, de la plecarea din București. Căutăm un hamam pe Google Maps și îl alegem, dintre cele 3 din oraș, pe cel care ni se pare cel mai profi. Ajungem la el. Este la parterul unui bloc înalt, iar intrările pentru bay și bayan (bărbați și femei) sunt separate foarte clar, cu un zid.

(Din motive obiective, pentru acest articol nu am putut face poze. Intrarea în clădire o poți vedea pe Google Street view, aici.)

E un loc public, urmează să parcurg niște proceduri complet necunoscute mie și am emoții. Mari! Nu doar că nu știu cum arată interiorul, dar bariera lingvistică mă sperie suplimentar (turcii nu prea vorbesc limba engleză, iar în română ne înțelegem ca turcii). Îmi fac curaj, trag aer în piept și… deschid ușa. Este o încăpere măricică. În față, în mijloc, este recepția și, ce se poate mai rău pentru un sociopat ca mine: oameni!! Pe latura din dreapta sunt câteva uși numerotate, care dau în niște cămăruțe intime. În dreapta e un rastel în care văd perechi de pantofi și mă conformez, depozitându-mi și eu sandalele, cu aerul că știu foarte bine că asta trebuie făcut de cum intri. Pe naiba, niciuna din persoanele din jurul meu nu mi-a acordat măcar o secundă de atenție. Cu inima bătând ca la prima întâlnire, mă duc spre bay-ul de la recepție.

”Hello!”
”Hoșgheldiniz!”, răspunde el (asta înseamnă bine ați venit în turcă). Damn it, de ce mi-era frică, n-am scăpat!! Sunt într-un loc complet străin, iar ăștia nu vorbesc nicio limbă cunoscută mie! Omul mi-a urat bun venit, dar se poartă de parcă aș fi unul din miile de clienți care i-au trecut pragul azi. Urmează procedura standard și îmi dă un șort, un prosop și o cheiță, indicându-mi camera nr. 1. Se prinde că nu știu ce trebuie să fac acolo și începe să-mi explice pe limba lui. Mai mult din semne decât din vorbe, înțeleg că trebuie să mă duc să mă schimb în șortul pe care mi l-a dat și să-mi bag hainele în dulăpiorul cu cheie dinăuntru, apoi să revin. Intru în cămăruță. Aici găsesc un șezlong de piele cu două măsuțe stânga-dreapta, un cuier, o oglindă și dulăpiorul cu cheie, toate astea într-un aer plăcut parfumat. Fac ce trebuie să fac, apoi ies. Din momentul ăsta, cămăruța nr. 1 va fi doar a mea, până la plecare. Mă întorc la recepție. Bay-ul mă pasează altui bay, care, ai ghicit, nu vorbește decât turcă, și ăsta e momentul în care îmi pare rău că Ștefan i-a bătut pe turci în loc să îi lase să ne cucerească și să ne învețe și pe noi limba asta imposibilă. 🙂

Mă conduce spre celălalt capăt al încăperii, unde trecem într-un fel de anticameră. Ne aflăm în fața ușii care dă spre WC-uri, iar omul meu îmi explică în vorbe și gesturi ce trebuie să fac acolo: să-mi rezolv nevoile care nu sunt rezolvate, apoi să folosesc un aparat de bărbierit ca să mă dezpăroșez… well… peste tot. Cu naturalețe, îmi indică cu exactitate locurile unde ar trebui să insist, dacă înțelegi ce vreau să zic. 🙂 Apoi îmi face semn să-l urmez și intră în hamamul propriu-zis. Dincolo de cadrul ușii, temperatura crește brusc cu vreo 10 grade, iar umezeala cu 50 de procente. Aerul este (pentru mine) greu de respirat, aproape imposibil, și am senzația că o să leșin. Prin aburul fierbinte, deslușesc siluete de bărbați care discută. Suntem într-o sală mare și înaltă. În mijloc, pe marginea unui piedestal de beton placat cu faianță, un bărbat (angajat) freacă și masează pe spinare alt bărbat (client) care este îmbrăcat exact ca Adam, mai puțin frunza. Și părul, pe care… știi tu… l-a lăsat la WC. Pe laturile sălii sunt diverse uși, iar omul meu mi le prezintă așa cum se cheamă în limba lui. A folosit, totuși, la ceva faptul că am fost tributari turcilor, căci înțeleg când îmi arată DUȘ și HAVUZ, plus JACUZZI și SAUNA, dar nu înțeleg BUHAR.

Omul pleacă de unde a venit. Eu venisem cu sacoșica cu săpun și șampon și stăteam în mijlocul sălii, în șort, cu prosopul strâns în jurul taliei, nevrând altceva decât să fac un duș. Mă uit la ceilalți oameni și încerc să înțeleg cam care e mișcarea p-aici, la ce folosește fiecare cameră, care e ordinea vizitării. Nu reușesc, însă, decât să iau notă de formele rotunde ale tuturor bărbaților turci de aici. Decid să îmi organizez singur turul hamamului și mă duc să văd/testez celelalte încăperi.

HAVUZUL este o piscină nu prea mare și nici adâncă, și profit de faptul că tocmai au ieșit ultimii înotători din ea ca să fac și eu două ture de bazin. Adică vreo 2×10 metri. 🙂

JACUZZI e de fapt un bazin de 2.5 metri pătrați plin cu apă caldă, în care bulele apăreau doar când copilul cu care am împărțit sălița sărea în apă cu boltă.

Într-un colț, este un bazin cam de 1m x 1m, plin cu apă, adânc, în care văzusem niște oameni coborând pe o scară și stând câteva secunde. Habar n-am ce scop are, așa că profit că e liber și intru. Ba nu, nu intru, ci bag un picior. Apoi îl scot urgent afară. Față de cele 45 de grade din sală (estimat), apa de aici cred că are vreo 15, o simt ca și cum ar fi venită direct din zăpada topită de pe Ararat. Mi se face pielea de găină și mă uit cu poftă la aburul din cămăruța pe ușa căreia scrie BUHAR (ca să anticipez, m-am uitat pe Translate, și buhar înseamnă abur). Așa că deschid ușa cu geam și intru. Ce, credeam că în sala mare e cald și irespirabil? După ce reușisem să mă obișnuiesc cu noile condiții de climă, aici, în buhar, dau de vreo 60 de grade și aer umed! E o saună, de fapt, și nu înțeleg care e diferența între cele două. Mă așez pe o băncuță și aștept să văd ce se va întâmpla cu mine. Mă topesc? Mă frăgezesc? Leșin? Voi supraviețui? Trec 3 minute, timp în care tânărul de pe băncuța de vizavi, se uită din când în când cu îngrijorare la mine. Nu știu ce culoare am la față, dar restul corpului e roșu. Curentul de aer care creează atmosfera de aici iese dintr-o fantă în podea, chiar de lângă mine. Poate că acolo unde stă tânărul o fi mai plăcut, dar nu mă dau mai aproape de el nici să mă arzi. De fapt, m-am ars singur, hehe. Gata, îmi spun că m-am distrat destul, mă ridic și ies. Acum, cele 45 de grade din sala mare îmi par răcoroase! 🙂

Turul meu s-a încheiat, așa că pot să trec la treaba pentru care am venit. Dușul! E undeva pe o latură, nu are ușă, ci doar o perdea. Nu a fost nimic spectaculos aici, deci putem trece la etapa următoare. Ieșirea. Totul e ud: prosopul, șortul, eu. Revin în sala cu Recepția. Aici, la 24 de grade, mă întâlnesc cu omul meu, care mă vede încurcat și vine cu două prosoape mari, pe care le montează pe mine: unul în jurul capului, celălalt în jurul corpului. Arăt ca un cocon și în felul ăsta mă trimite în cămăruța mea, nr. 1, să mă odihnesc și să mă usuc, împreună cu un ceai negru. Abia acum se face util șezlongul. Eu sunt fierbinte, cred că ies aburi din mine, iar în camera asta e răcorică, dar mă întind și mă las învăluit de o stare de bine. Ceaiul negru, în pahar mic, tipic turcesc, este ingredientul perfect pentru momentul ăsta. Stau și mă uit pe pereți câteva minute, gândindu-mă la nemurirea sufletului și contemplând miracolul vieții pe Pământ (ai zice că am fumat ceva, nu?), după care mă schimb în hainele cu care am venit. La recepție plătesc echivalentul a 20 de lei și ies cu un zâmbet de satisfacție pe față (e, nu l-am văzut, dar așa mă simțeam), mergând pe stradă țanțoș, ca prințul din Bagdad, cu încă o experiență orientală în portofoliu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *