fbpx

Berat, orașul celor 1000 de ferestre

De un alb dureros, cu ferestre ca niște ochi larg deschiși și acoperișuri de olane roșcate, casele otomane din vechiul Berat formează o imagine suspendată în timp, care o să ne rămână veșnic imprimată în memorie. Am zis că după Gjirokaster ceva mai frumos nu avem cum să vedem în Albania, dar iată că există și Berat! Iar drumul de la Sarande la Berat, pe coasta Mării Ionice a fost ca un vis!

Înainte de a povesti despre Berat, să vă zicem două vorbe despre cum ne-a fost drumul de la mare la munte, adică de la Ksamil spre Vlore, apoi până la Berat.

Prima și întâiași dată am oprit vizavi de Insula Corfu, să profit de rețeaua GSM grecească și să sun în România. Nu vreți să știți ce tarife sunt la telefonie mobilă din Albania – mă rog, ca de zonă non-UE! Aveam cartela locală, dar e bună doar pentru Internet, că minutele de telefonie sunt doar în rețeaua albaneză, deci nefolositoare…

În fundal, insula Corfu

La scurt timp după ce am trecut de Palermo Beach și ne așteptam să urmeze alte și alte beach, am dat de Castelul Porto Palermo (sau Castelul Himarë, după localitatea unde se află)! Domnul de la intrare a văzut că mașina are număr de România, așa că i s-a adresat lui Smără cu: „Și faci ficior?” Dar cam astea au fost toate cunoștințele lingvistice de limba română, de fapt de aromână! În Albania, mai ales în zona Corcea, mai sunt încă aromâni, deși mulți au căutat să uite această origine, în perioada comunistă fiind prigoniți. Anyway, ne-am bucurat o dată în plus că am oprit! Castelul este amplasat frumos, pe un fel de peninsulă la Marea Ionică și datează, după unii, de pe vremea lui Ali Pașa de Tepelena (1813-1821), iar după alții de mult mai mult timp, fiind construit de venețieni. Oricare ar fi originea lui, castelul în formă triunghiulară e bine conservat, are numeroase încăperi, ziduri zdravene și turnuri de piatră. În timpul și după al doilea război mondial, a fost folosit ca închisoare și adăpost pentru unitățile militare, dar acum e doar muzeu. Însă imaginea de pe terasă e senzațională! Pur și simplu, mă așteptam ca de nicăieri să apară James Bond!

Șoseaua care unduiește la poalele Munților Ceraunieni a început să urce și să deseneze meandre spectaculoase, de ne-am întrebat cum de nu figurează în top alături de Transfăgărășanul nostru!

Bunker privind spre largul mării
Versant cu aloe vera

După castel și multe serpentine, am oprit la Orikum, să ne tragem sufletul și mai ales să vedem submarinele rusești! Am sperat că or fi piese de muzeu, așa cum e avionul american de la Gjirokaster. Dar nu, nu am putut intra în baza navală Pașa Liman! Aici, în anii 50, a fost o bază sovietică și tot aici s-a consumat conflictul dintre albanezi și ruși, după ce Enver Hogea a rupt relațiile cu URSS. Pe fondul destalinizării, în 1961, liderul albanez i-a acuzat pe sovietici că dărâmă puternicele căi comuniste ale lui Stalin, a scos Albania din Pactul de la Varșovia și le-a confiscat patru submarine staționate la Pașa Liman. Enver Hogea s-a lăudat cu ele, la fel cum a făcut și cu avionul american, ba, în 1979, au realizat un film propagandistic în care incidentul a fost prezentat ca o confruntare între „marxist-leniniști” – ăia buni! și „hruscioviști” – băieții răi!

Astăzi, albanezii vor să vândă submarinele, deci cine are bani și nu știe ce să facă cu ei, poate lua niște… piese de muzeu!

Ultimii kilometri până la Berat au fost un coșmar! Drum prost, asfalt ciuruit ca de bombe și porțiuni în lucru unde eram învăluiți într-un nor de praf ca o ceață deasă!

Dar când am descins la Berat a fost ca în revistele de travel. Hotelul Belgrad Mangalem la care aveam rezervare arăta de cinci stele de ne întrebam dacă e adevărat sau e țeapă. Căci prețul fusese aproape ca de camping! Când nu găsim camping, apelăm la hoteluri sau pensiuni, dar mai low budget țintind către high quality. Și, uneori, avem norocul de la Berat. Un  super hotel în buricul târgului, la doar 100 de lei!

Orașul este fa-bu-los de frumos. Casele otomane zugrăvite în alb sunt cocoțate pe două dealuri despărțite de râul Osum. N-are rost să încarc textul cu cuvinte, mai bine vă uitați la poze, că sunt grăitoare! Străzile înguste și în pantă, străjuite de case înalte cu parter de piatră, arată de parcă ai fi într-un canion sau într-un muzeu ori într-o butaforie de Hollywood! Dar vă garantez că sunt reale și vii, locuite de oameni normali. Ore în șir ne-am strecurat pe străduțe, urcând și coborând ambele dealuri, care formează cartierele Mangalem și Gorica, salutând și zâmbind localnicilor și abia pe seară ne-am îndurat să ne avântăm către cetate, să vedem orașul și de sus. Și am început să urcăm agale, aveam de mers doar 1 kilometru… Însă a fost cel mai lung kilometru din viața mea! Panta e atât de abruptă că simțeam nevoie de a mă sprijini, de a mă agăța de ceva! Poate n-am fost chiar inspirați să lăsăm cetatea la finalul zilei, când picioarele erau ca după un maraton.

Cetatea este unul dintre cele mai importante monumente istorice din Albania, dar nici ea nu e muzeu. Ridicată în formă de triunghi și cocoțată în vârful dealului, deasupra cartierului Mangaleum, cetatea are mai multe faze de construcție, primele elemente datând din secolul 4 î.Hr., iar ultimele din perioada aceluiași Ali Pașa de Tepelena. În interiorul de aproape 10 hectare, apărat cândva de 24 de turnuri, sunt câteva biserici și geamii, unele în ruine, piețe, rezervoare de apă, case etc, dar noi am ales ca și aici să ne pierdem pe străduțe, să privim casele și orașul de la picioarele cetății. Oricum, fiind seară, cetatea intra în mood-ul de cartier de locuințe, golită de turiști și obiecte turistice.

Cum ziceam, n-am vizitat niciun muzeu, nicio biserică sau moschee, am preferat să ne bucurăm de oraș, de străzi, de case, de oamenii foarte prietenoși. Chiar dacă întreaga atenție ne-a fost captată de cartierele cu case otomane și cetate, am remarcat și câteva reminiscențe comuniste. Ba, ce ne-am mai entuziasmat când am descoperit celebrele sticle de lapte pe care în perioada comunistă părinții le lăsau la coadă la ora 4.00 sau autobuzul care circula prin România în anii 70! Am remarcat și că pe un deal scrie maaaaare Never! Never ce?, am întrebat și am căutat să aflăm răspunsul. Ei, bine, inițial scria de fapt Enver, adică numele tovarășului Enver Hogea. În 1968, o armată de oameni a lucrat să scrie pe coasta muntelui Shpirag numele dictatorului cu litere de 100 de metri, să se vadă și de pe Lună! Enver Hogea a murit în 1985, dar nu s-a atins nimeni de literele de pe munte decât după prăbușirea comunismului, când numele a fost șters. Dar, după câțiva ani, a reapărut la comanda unei aripi a comuniștilor duri. Apoi, în 2012, ca partea a unui film documentar, Enver a devenit Never, pentru ca Albania să nu uite și să nu revină niciodată la epoca Enver, după cum afirmă cineastul Armando Lulaj.

Podul otoman Gorica, construit în 1780 din lemn și reconstruit în 1920 din piatră

Am retrăit senzații din perioada comunistă – cam la fel în orice țară din vechiul bloc comunist! -, dar ne-am simțit și ca occidentalii care veneau în România în anii 90 când Raina, o fetiță de vreo 5 ani, m-a prins de mână și minute în șir mi-a zâmbit și a repetat: „aculore! aculore!” Abia apoi am aflat ce cerea: „înghețată!” Deci, încă un cuvânt util după „mirdita” (bună ziua!).

Sticle cu lapte la magazinul de cartier
Marfă de vânzare pe drumul spre cetate

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Translate »
Facebook
YouTube
Instagram