Autostopist

Pe autostradă

La începutul lunii august 2016, am luat hotărârea să încerc o aventură, pornind de la faptul că mi s-a impus să-mi iau 7 zile de concediu. Mi-am dat întâlnire cu doi prieteni în insula Corfu din nord-vestul Greciei, dar mi-am propus să ajung acolo fără (aproape) nimic planificat. Nici transport, nici cazare. Am pornit de acasă doar cu un rucsac, un cort și un card bancar. Și două destinații pe care intenționam să le ating: vârful Musala din Bulgaria (cel mai înalt vârf din Balcani, aproape 3.000m) și mănăstirile de pe lângă Meteora, Grecia. Pe durata călătoriei mele de 5 zile, am ținut un fel de jurnal, pe care am decis să-l public aici. Dacă ești curios/curioasă să știi cum mi-a fost experiența, iată impresiile, așa cum le-am scris atunci (cu mici modificări).

ZIUA 1

Mi-am făcut bagajul de aseară, așa că azi, la întoarcerea de la serviciu, nu trebuia decât să trec pe la poștă să-mi ridic coletul cu bateria externă comandată la eMag. Ceea ce am făcut, apoi am venit acasă. Am finalizat bagajul și m-am cântărit: rucsacul avea 16 kg! Am plecat de acasă, evident cu sentimentul că am uitat ceva. Și, ca să anticipez, sentimentul nu a fost degeaba. 🙂 Planul era să ajung la Giurgiu, apoi să trec podul până la Ruse, de unde aveam un tren spre Sofia la ora 23. Am luat autobuzul până la Eroii Revoluției și, după o scurtă căutare, am găsit “autogara”. Care, de fapt, e o parcare. Și de unde am luat un microbuz care, contra sumei de 16 lei, m-a dus până la intrarea în Giurgiu. Apoi am luat-o pe jos spre vamă, mergând cu degetul mare ridicat pe marginea drumului. Probabil că șoferii credeau că e alt deget, căci nu a oprit niciunul. Văzusem pe hartă că la un moment dat aș putea s-o tai de-a dreptul (scurtând vreo 2km), dar nu-mi dădeam seama dacă se poate și în realitate, fiindcă drumul trecea prin curtea unei clădiri. Am întrebat o femeie care stătea într-o gheretă dacă pot, iar ea a zis că teoretic nu, dar, clipind șmecherește, mi-a zis că dacă ocolesc bariera și trec repede, pot. Ceea ce am făcut și, în 7 minute eram în vama română. Adică acolo unde se plătește traversarea podului. M-am dus la prima mașină mică, l-am întrebat pe șofer dacă mă poate trece podul, iar el a întors capul de parcă nici nu eram acolo. Apoi, o dubiță. Ăsta a dat din cap că da, apoi a trecut în viteză pe lângă mine. (mai târziu mi-am dat seama că era bulgar și, de fapt, făcuse semn că nu). Apoi încă o mașină mică. Ăsta, un rom, mi-a răspuns scârbit: ”nu fac io, buăi, din-astea!” Apoi… ei bine, apoi a venit o mașină cu număr de București. La volan, o domnișoară la vreo 30 de ani, drăguță, singură în mașină. O întreb același lucru, iar ea, amabilă, îmi răspunde că nu vorbește română. Așa că îi repet întrebarea în bulgară (da, vorbesc puțin bulgară), iar ea… acceptă zâmbind. 🙂 Îmi face loc pe scaunul din față și mă urc cu rucsacul în brațe.
– Bună, eu sunt din București și merg la gară, aici, în Ruse.
– Bună, eu sunt din Sofia, dar lucrez la o firmă românească în București. Dacă îmi explici cum ajung, te duc eu până la gară.
– Da, pun GPS-ul. Eu am tren la 11. Spre Sofia.
– A, eu voiam să rămân o noapte în Ruse și dimineață să plec spre Sofia. Sunt puțin obosită, căci azi dimineață am făcut drumul ăsta invers.
– … (ridic din sprâncene și din umeri)
– Mda, mă bate gândul să merg totuși la Sofia.
– Wow, ar fi minunat pentru mine! Dar nu vreau să-ți stric planurile!
– Nu, e ok, mergem. Pune-ți rucsacul pe bancheta din spate!

O tipă foarte drăguță, amabilă, absolventă de istorie. Pe drum vorbim despre România și Bulgaria, despre evenimentele europene recente, îmi povestește experiența ei de profesoară în Anglia. E dezamăgită de țara și de conaționalii ei, de politicieni și de starea drumurilor din Bulgaria, de modul iresponsabil în care conduc șoferii bulgari. Ne admiră fiindcă o ducem mai bine decât ei și, per total, regăsesc la ea obiceiul românesc de a ne disprețui pe noi înșine și a-i adora pe ceilalți. O întreb cum de a avut încredere să mă ia cu ea în mașină și îmi răspunde ridicând din umeri: ”Nu știu… fler…”. Oprim la o benzinărie să-și ia o cafea, iar eu intru pe net și îmi rezerv un pat la un hostel în Sofia. Îi propun să mă lase și pe mine să conduc, dar în clipa următoare constat că mi-am uitat permisul acasă. Hm… mă miram eu să nu uit ceva… Ajungem în Sofia seara la 10 și, fiindcă mai avea niște timp până ieșeau de la film prietenele cu care se întâlnea, se oferă să mă ducă până la hostel. Apoi, dispare. Nu mi-a luat niciun ban și nici nu m-a oprit în vreun lan de porumb. 🙂 Deci am ajuns în Sofia, m-am cazat la hostelul Moreto & Caffeto cu 16 leva (36 de lei), într-o cameră cu 4 paturi, cu doi băieți și o fată. Proprietarii, foarte drăguți, m-au invitat să cobor în sala de mese, căci unul dintre turiști își serba ziua. Le-am mulțumit frumos și le-am spus că sunt obosit și că mâine am o zi grea.

Planul este să iau un microbuz de la Autogara Sud până la Samokov (60km), apoi să ajung la Boroveț (încă 10km). De acolo, urc cu gondola până la 2.300m (ca să scutesc 4 ore de urcuș) și, pe jos, pe Musala.

Pe mâine!

Hostelul Moreto & Cafeto

ZIUA A DOUA

Știam de aseară că dimineață la 7 cineva de la hostel mă va duce la autogară. Inițial ceruseră 5 leva, dar după 10 minute au revenit și au zis că e gratis. Ceea ce s-a și întâmplat. Chiar șefa, o ucraineancă de vreo 28 de ani, ne-a dus, pe mine și pe un spaniol (care călătorea la București), la autogări. Pe el, la Autogara Centrală, pe mine la Autogara Sud. Și, pentru că l-a dus pe el întâi, eu am pierdut microbuzul de 7.30. S-a dovedit a nu fi o problemă, fiindcă o jumătate de oră mai târziu alt microbuz a pornit spre Samokov. Drumul e găunos, dar pitoresc. După ce traversează un munte și șerpuiește pe malul unui lac de acumulare, ajunge la 10 km de Boroveț. Cum nu știam cu ce îmi continui călătoria, îl întreb pe șofer. El zice că ar fi fost un microbuz, dar tocmai a plecat. Lângă mine, un cuplu în vârstă, cu bocanci în picioare și rucsaci în spate, e interesat de același lucru. Bărbatul îmi indică parcarea de alături și îmi propune să luăm un taxi și să împărțim costul. Sunt de acord, firește. 10 km, 10 leva (eu – 5), 15 min, și ajung în Boroveț. Mă duc la hotelul Mura, la care îmi rezervasem de acasă o cameră și, deși check-in-ul era după ora 2, recepționera îmi dă totuși cheia camerei. Îmi scot din rucsac tot și re-pun numai ce iau în tură, apoi zbor la stația telegondolei. Plătesc 12 leva pentru un dus-întors și în 25 de minute sunt urcat la 2.300 m cu o gondolă de 4 locuri.

Portocalele mecanice

Cobor din gondolă la cabana Iastrebeț și mă uit în jur. Norii se adunau, dar vârful încă se vedea clar în zare. Așa că îmi pun ochelarii de soare… adică dau să-i pun, dar constat că nu-i mai am. Derulez filmul și îmi dau seama că i-am uitat în buzunarul ușii mașinii fetei care m-a dus la Sofia. Hm… mă miram io să nu pierd ceva…

Dinspre Iastrebeț

În fine, intru pe traseu la 10.30 (față de 9.30 planificat) și trag tare. În fața mea, puhoi de lume! Centrul Bucureștiului e pustiu față de ce găsesc aici! Eu merg repede și depășesc tot: oamenii cu bocanci, cu sandale, cu balerini, pipițe în colanți, copii de 4 ani, cupluri de 70, bulgari, francezi, români… Pe toți! Țin cu tot dinadinsul să apuc să ajung pe vârf înainte să fie cuprins de ceață!

Nu fac nicio pauză, nici chiar la cabana Lacul Înghețat, ultimul punct de popas înainte de asaltul final, și ajung pe vârf la fix cât să mai prind niște panoramă, înainte să se lase ceața. Zâmbesc, gândindu-mă că, după o încercare nereușită de a ajunge, acum o lună, pe Moldoveanu, la 2.500m, am ales un traseu mai ușor și am ajuns aici, la 2.925m. 🙂

Deși înnorat, vizibilitatea este încă bună și mă bucur de asta. Dacă aici am ajuns în tricou cu mânecă scurtă și leoarcă de transpirație, acum îmi pun pe mine și polarul și jacheta de ploaie. De altfel, a și început să picure ușor. Locul se aglomerează încet-încet, pe măsură ce ajung și cei pe care i-am depășit. Se face coadă la poze cu piatra de pe vârf, așa că, simțind cum mi se instalează un sentiment de claustrofobie, o iau la vale. Agale. Acum văd și eu lacurile glaciare, zăpada de august, lipsa gunoaielor pe poteci. Intru în cabană și-mi cumpăr un magnet și o vedere cu vârful, beau un ceai și îmi continui coborârea.

La un moment dat, ajung din urmă o femeie la vreo 50 de ani, pe care o depășisem și la urcare. O salut zâmbind, dar poteca fiind îngustă, rămân în spatele ei și intrăm în vorbă. Îmi recomandă un traseu pentru mâine, îmi mai povestește despre niște trasee în zonă, despre cum să ajung la mănăstirea Rila în doar două zile și despre multe altele. Rila e alt vis mai vechi al meu, așa că propunerea ei mă pune pe gânduri. Dar, cum nu pot să întârzii încă două zile, înlătur ispita și revin la planul inițial. Mă opresc, mai jos, la cabana Musala și mă întind pe spate pe malul lacului. E liniște, cald, soare, aer curat, așa că am condițiile propice să ațipesc 10 minute. Și o fac.

Am mai stat puțin și mi-am continuat drumul spre gondolă. Am coborât în Boroveț, m-am dus în cameră să mă schimb, apoi am ieșit să mănânc. Bucătăria bulgărească e printre preferatele mele și, deși stațiunea e cam pustie pe perioada verii, mănânc bine la unul din cele două restaurante deschise.

Mâine plec de aici. Încă nu știu unde. Mi-aș dori să ajung la Meteora, dar e departe. Aș putea rămâne o noapte la Salonic. O să încerc să ajung cumva până la autostrada care leagă Sofia de Grecia și acolo să stau iar cu degetu’ mare ridicat. De altfel, e drumul pe care ajung românii pe litoralul grecesc, poate se îndură vreun compatriot de mine… 🙂

Pe mâine!

ZIUA A TREIA

Trezit ca-n vacanță, la 7:30, aveam timp berechet să iau micul dejun și să ajung la microbuz. Închid rucsacul și mă duc la recepție să predau cheia. Acolo, nimeni. Vine agentul de pază, dar se dovedește repede depășit de situație (bănuiam eu ceva…). Se duce să cheme pe cineva și vine… băiatul de la bar. Care, aflasem de aseară, era nou aici, lucra de doar 3 zile. Mă întreabă întâi dacă știu cât am de plată pentru cameră. Pff… Da, știam, 27 leva, și voiam să plătesc cu cardul.
– Ăăă… nu aveți cash?, că nu știu cum e cu POS-ul.
– Ok, uite 30.
– Ăăă… nu aveți fix 27?
– Am. Poftim. Și acum, te rog, arată-mi restaurantul.
– Ce, aveți mic dejun inclus?!
– Da!!
– Ăăă… restaurantul e acolo, dar deschidem la 8.
Era 7:45. Mă gândesc că am timp să dau o fugă la poștă să cumpăr o vedere. Așa că mai fac o încercare:
– Bine, poșta unde e?
– Nu știu. V-am spus, sunt de 3 zile aici.
– …

Poșta n-am găsit-o, masa a fost bună, microbuzul a venit la fix și, pentru 1,30 leva, m-a dus la Samokov, la 10 km, de unde aveam alt autobuz spre… undeva. În principiu, Dupnița, acolo unde întâlneam autostrada. M-am dus la ghișeu și am aflat că autobuzul pleca după o oră și jumătate, așa că am decis să nu-l aștept. Mi-am cumpărat niște piersici, le-am pus lângă… pardon, le-am pus în locul punguței cu plăcinte pe care am constatat că am uitat-o în frigiderul camerei de hotel, apoi am mers cam 1 km și m-am așezat la iamănene. După 15 minute de așteptare, a oprit o mașină mică, cu (ce altceva?!) o domnișoară drăguță la volan și mama ei în dreapta. (chiar e nevoie de bodyguarzi peste tot?) 🙂
– Unde vreți să mergeți?
– Păi la Dupnița, sau… unde mă duceți!
– A, noi mergem aproape, la 10 km.
– OK.
Și m-am urcat și mi-au lăudat România natală pentru faptul că am băgat politicieni la pușcărie, plângându-se că la ei e o mafie generalizată în politică și că nu se întrevede nicio cale de ieșire. După 10km, m-au debarcat într-o intersecție și m-am pus iar pe așteptat. După 10 minute (timp în care nu a trecut nicio mașină condusă de o femeie!!), oprește un camion. Șofer – un bărbat care mie mi s-a părut de vreo 50 de ani (dar s-a dovedit că avea doar 42), fără niciun dinte-n gură (pe care, după ce mi-a arătat trăgându-se cu degetul de colțul gurii, mi-a explicat că i-a pierdut în anii de șoferie prin Europa) și care… mi-a lăudat România natală pentru că am băgat politicieni la pușcărie și o ducem mai bine ca ei. 🙂

Divorțat de “cățeaua de nevastă-sa” pentru că l-a înșelat cu altul cât el era plecat în curse lungi prin Europa, își înjură șeful (o namilă de 2m și 150 kg, fost ministru) pentru că învârte milioanele de euro și are peste 100 de camioane, iar lui îi dă doar 550€ pentru fiecare 30 de zile de condus. La Blagoevgrad, îmi arată cum autostrada care trebuia să ajungă la granița cu Grecia se termină brusc, ”fiindcă politicienii noștri au păpat banii!”. Îmi spune că sub comuniști era mult mai bine și că Uniunea Europeană e groaznică, dar, după ce își aprinde o țigară și aruncă pachetul gol pe geam, îmi mărturisește că îi place civilizația ei. Trecem pe lângă o fabrică de medicamente și îmi spune că este, de fapt, o fabrică de droguri sub acoperire, susținută de mafia din politică. Ascult manele bulgărești, macedonene (”Muzica macedoneană e cea mai frumoasă din lume!!”) și românești preț de vreo 85 km, până la Simitli, unde ne strângem mâna și ne despărțim. (Am spus că, în ciuda sărăciei lui, nici el nu a acceptat niciun ban?) 😉

Rămân, la ora 11, la vreo 65 km de graniță și într-un soare ucigător, pe drumul care leagă România de litoralul grecesc. Cu toate astea, nicio mașină cu număr românesc nu se îndură să mă ia. Pasagerii lor mă privesc atent și citesc în ochii lor bucuria că trec în viteză pe lângă un mare pericol: turistul cu rucsac în spate, care ține pe piept un carton pe care scrie, mare, GREECE. Mă bate gândul să scriu pe verso ”VĂ ROOOG! :-)” și, când văd mașini cu număr românesc, să îl arăt. În schimb, însă, renunț să mai afișez cartonul. Oprește, după 40 de minute de așteptare, un Citroen C4, nou, cu număr de Sofia, cu un tip la vreo 30 de ani, cu aspect de corporatist. Trec brusc de la 35 de grade la 20 și, în cei 40 km cât l-am însoțit, mi-a spus (cum ai ghicit?!) că România natală e mult înaintea Bulgariei pentru că am băgat niște politicieni la pușcărie și avem un nivel de trai superior lor. 🙂 A divorțat la 3 luni de la căsătorie (pentru că nu s-au potrivit la caracter), nu-i plac politicienii bulgari (”Ar trebui băgați toți la pușcărie!”), țiganii (”Fiindcă sunt ne-educați, leneși, violenți, nu învață nimic și au făcut Bulgaria de râs în occident”) și refugiații (”Ăștia nu sunt refugiați, ci 80% pakistanezi și irakieni!”). Îmi povestește lucruri din istoria Bulgariei și despre politica recentă, apoi ne despărțim prieteni în Sandanski, la 20 km de graniță.

Cum m-a lăsat într-un loc unde șoseaua urcă (și nu ar putea opri nicio mașină), merg vreo 400m până dau de o stație de autobuz și mă așez la umbra unui pom. De data asta, degetul ridicat își face treaba în 15 minute și-mi oprește un VW Golf vechi, cu un bulgar care e șofer de TIR. Locuiește la 10km de acolo, în afara șoselei principale, dar e atât de amabil încât, fără să-i cer, mă duce fix până în vama grecească și mă învață să caut TIR-uri bulgărești cu număr cu E și să-i întreb dacă merg la Salonic. Și el, ca și ceilalți, îmi ia tot atâția bani câți mi-au căzut mie azi din cer. 🙂 În vamă, văd două mașini cu număr de București și cu locurile din spate goale. Fiecare dintre ei, la întrebarea (în română) dacă mă iau și pe mine, îmi răspunde în limbaj non verbal că afară plouă. Nicio vorbă în plus. 😉 Așa că mă duc la banda pe care trec TIR-urile și primul pe care îl întreb dacă merge la Salonic, îmi face semn să urc. 🙂

Și iată-mă mergând prima oară cu o namilă de 20 de tone, cu un bulgar de 36 de ani, căsătorit, tatăl unei fetițe de 3 ani, pe care a văzut-o prima oară când ea avea 6 luni. Fiindcă el muncea în Grecia. Îmi arată poze cu fiica și soția. Cu fiica – pe o cană, cu soția – în telefon. Soția e tânără și arată foarte bine, iar eu, cu experiența celuilalt camionagiu în minte, îl sfătuiesc să aibă grijă să nu stea prea mult timp plecat în curse. Zâmbește și-mi spune că nu-și face griji în privința ei. 😉 Îmi spune că, de fapt, camionul e grecesc, dar e înmatriculat în Bulgaria fiindcă în Grecia sunt taxe foarte mari pentru camioane. Apoi, după ce îmi laudă România natală pentru că am băgat niște politicieni la pușcărie și că trăim mai bine (sic!), se aprinde și îi înjură pe macedoneni și pe greci că le-au furat teritoriul, apoi pe greci că îi revendică pe Chiril și Metodii, apoi pe macedoneni că nu știu nici ei cine sunt, apoi pe cei care aleg să trăiască în Bulgaria și refuză să învețe limba și să se uite la televiziunea bulgară, apoi pe țigani că sunt țigani, pe Obama că e maimuță și pe președintele lor… că e gay.

Îmi arată câmpurile de pe marginea șoselei cultivate cu diverse legume și îmi spune că în Bulgaria sunt hectare întregi de pământ nelucrat. Cum nu are voie cu TIR-ul în Salonic, îl ocolește și mă duce în Sindos, o suburbie de unde am un autobuz care mă duce spre centru. Mă lasă exact în stație și, după 5 minute, vine autobuzul 81. N-am bilet, evident. Urc pe la șofer și îl întreb dacă la el plătesc. Ridică din umeri și dă din cap că nu. “Dar de unde pot să iau bilet?” El iar ridică din umeri și pornește mai departe. Mă uit la ceilalți călători și citesc în privirile lor un sincer “tu chiar vrei să-ți cumperi bilet?!”. Așa că mă așez undeva și aștept destinația.

Șoferul, un credincios adevărat, gonește tare și, în câteva minute, ajunge la Gara Salonic. Mă duc la informații și întreb când e primul tren spre Meteora, căci de asta depinde dacă rămân în noaptea asta aici sau nu. Mi se spune că e după o oră și face vreo 3,5 ore. E bine. Îmi iau bilet, îmi iau și ceva de la un fast food și, la ora stabilită (16:15), pornesc. Trenul mă poartă cu 150km/h pe lângă plajele din Paralia, pe la poalele Olimpului, pe câmpii vaste. Am vecini de scaune niște greci în vârstă, volubili, care nu vorbesc engleză, dar care, râzând, încearcă să-mi spună că dacă merg la Meteora ar fi bine să am foarte mulți bani la mine! Evident, nu-i iau în seamă. După o oră și ceva intru în Larisa. Nu, nu e fata la care mi-am uitat ochelarii, ci o localitate! 🙂 Acolo schimb trenul și, după încă o oră și ceva, la 19:40, ajung în Kalambaka, un orășel mic și liniștit.

Cobor din tren și pun piciorul într-un loc în care îmi doream de mult să ajung. Soarele e la apus și aruncă o lumină aurie, ireală, pe stâncile care domină orășelul. E liniște, iar eu, la capătul unei zile cu aventuri și incertitudine, am un moment din-ăla mișto de pace interioară.

Merg cam 1km până la un camping pe care l-am găsit pe net. Mă cazez (7,5€ pe noapte) și inaugurez cortul și salteaua cumpărate zilele trecute. Fac un duș și îi aduc ofrande celui care a inventat apa caldă, apoi vin la una din terasele campingului, îmi iau o bere și scriu această epistolă. Sau epopee. 🙂

Mâine voi vizita zona. Pe mâine!

ZIUA A PATRA

Gata cu drumurile, azi e zi de vacanță. Și de vizitat. Aseară îl întrebasem pe proprietar dacă e în zonă vreun centru de închiriat biciclete și mi-a zis că este unul în Kalambaka, la un kilometru de aici. Aveam harta zonei și turul pe care mi-l propusesem era măricel, căci stâncile astea se întind pe câțiva kilometri pătrați. Prin urmare, dimineață mă trezesc devreme, mă duc să iau micul dejun și pornesc pe jos 1km până la centru. Mai aveam 50 m, când îmi dau seama că s-ar putea să nu-mi închirieze nimic fără CI, pe care mi-l oprise aseară la camping. Ceea ce, evident, se întâmplă. Cu tot regretul că pierde un client, tipul de acolo îmi spune că nu-mi dă nimic fără un act drept garanție. Îmi bag coada între picioare și fac kilometrul înapoi. Îmi umplu sticla cu apă și pornesc pe jos.

Harta arăta multe drumuri. Şosele asfaltate, poteci înguste, urcușuri abrupte. Am ales unul care îmi părea mie că e ca un tur și, nu foarte ușor, reușesc să mă țin de el. Nu departe de ieșirea din localitate, ies din şosea și o iau prin pădure. Singur. Eu și natura grecească, pe o potecă pe care părea că mai trecuseră oameni și chiar și biciclete. Dar acum eu eram singurul. Nici țipenie de om, nicăieri. Dar nici de animal. Doar într-un loc unde m-am oprit pentru niște poze și am ieșit puțin din potecă, am găzduit pe picioarele mele niște… purici. 🙂

Poteca m-a dus prin pădure, apoi prin loc deschis și cu vedere la câmpia din zonă, apoi prin pădure și urcuș printre stânci, apoi prin pădure ca jungla, în care părea că cineva a croit drumul cu maceta, apoi am trecut printr-o gaură enormă în stâncile uriașe, apoi… am ieșit undeva deasupra, pe una dintre stânci. O priveliște laaaargă, cu formațiunile astea mari (specifice zonei) în primplan și câmpia de mai devreme și niște munți – în planul 2. Mă așez undeva la umbră, cu peisajul ăsta la picioare, și iau masa de prânz.

La un moment dat… apar niște oameni!! Un grup organizat, de vreo 10 persoane. Mă folosesc de ei să fac niște poze, apoi îmi continui drumul.

Și, nu după mult timp, ajung în civilizație. Adică la șosea și sute de mașini parcate în lungul ei. Și mulți români, din toate zonele. Dintre toate mănăstirile care au fost construite aici, doar 5 mai sunt active şi pot fi vizitate. Văd una din ele și încerc să o vizitez, dar, când dau cu capul de ușa închisă (mă și miram de ce dracu sunt singurul care vine aici), aflu că azi e vineri. Jos, la baza scărilor, scria că e închisă vinerea, dar… cine ştie ce e timpul atunci când e în vacanţă? 🙂

Ai observat pisica? 😉

Apoi, m-am dus la principala mănăstire, cea care dă numele zonei (Meteora) și care e și cea mai mare. Asta se putea vizita, dar era puhoi de lume.

Așa că m-am mulțumit să-i filmez preț de 30 de minute cum intră și ies, privind fascinat spectacolul lumii. Grupuri de japonezi cu aparate foto la gât; americani vocali care le cumpără copiilor suc de portocale, ba nu, de piersici, ba nu, o înghețată și apă plată… da‘ să nu fie rece!; români care discută despre prețurile apartamentelor în noul complex rezidențial din nordul orașului și mărimea impresionantă a bucătăriilor lor; moldoveni veniți cu părintele (un preot în sutană care le spune că a găsit cu greu un loc de parcare); tineri spanioli care în seara asta probabil vor fi cupluri, judecând după limbajul verbal și non verbal; italieni gălăgioși care își fac selfie-uri câte doi; turiști solitari și tăcuți. 🙂

Eu îmi iau rucsacul în spinare, îmi cumpăr o sticlă de apă (sunt vreo 36 de grade) și pornesc la vale prin pădure, pe o potecă abruptă pe care întâlnesc multe țestoase (asist și la o luptă între două dintre ele; n-am știut că pot fi și rapide!), capătul tubului de evacuare a latrinei de la una din mănăstiri (acum, la 80 m deasupra mea), un pod de piatră neașteptat, într-un loc în care primăvara – probabil ultima oară când mai plouă pe aici – se formează un râu.

Și-uite-așa, ies în șosea, aproape de Kastraki, localitatea unde e campingul. Mă opresc la o tavernă să mănânc un ţaţiki, un souvlaki și să beau un Mythos. Apoi ajung în camping, fac un duș și cad lat de oboseală. Un somn bun de după-amiază, întrerupt doar de noii turiști care vin cu caravanele. Și, pe când stăteam să mă dezmeticesc după somn, aud pe cort… picăturile botezului!! Cum nu-mi venea să cred, scot capul din cort și mi se confirmă: plouă! În Grecia plouă! În luna august, în Grecia plouă! Bă, ejnebun? 🙂

Cortul primește bucuros botezul și îi face față cu bine. Doar tricoul meu – uitat deasupra, la uscat – nu e prea fericit. Și nici eu, amintindu-mi că în seara asta e maximul perseidelor și voiam să stau pe spate să le privesc. Dar nu-i bai, la anu’ mă duc în deșert să le văd. 🙂

Cam atât pentru azi. Mâine dimineaţă plec spre Corfu.

ZIUA A CINCEA

Aseară a fost un pic de cer senin, cât să văd două perseide timide și să mă pot duce la culcare împăcat. Trezit la 7:30, m-am apucat să împachetez. Deși am mâncat multe din ce aveam în rucsac, acum nu mi-a mai încăput aparatul foto! Pur și simplu nu mai era loc pentru el!

Am luat micul dejun în camping și am rupt-o la fugă spre stație. Am avut inspirația să întreb pe cineva unde e, că mă duceam în altă parte și aș fi pierdut autobuzul. …Care m-a costat 13,60€ și m-a dus, printr-un peisaj montan foarte frumos, la Ioannina (accentul pe primul a! 🙂 ) în vreo două ore.

Îmi propusesem să vizitez orășelul, care are o cetate fostă otomană și un lac cu o insulă. Chiar lângă autogară, am întrebat un tânăr de vreo 15 ani unde e centrul și îmi răspunde coerent și la obiect, într-o engleză admirabilă, cu vocea tremurând de emoție. Apoi îmi sugerează să merg și pe insulă, fiindcă are o poveste. Aici și-a avut cartierul general, la începutul sec. 19, Ali Pașa, un lider otoman controversat, foarte crud, dar care i-a iubit și ajutat pe greci, iar muzeul care-i poartă numele păstrează încă urmele gloanțelor care l-au ucis.

Chiar așa…

Am pornit la drum, cu rucsacul meu de 16kg în spate. Mi-am rezolvat mai întâi problema fiziologică arzătoare numită Foame, cu un minunat ștrudel cu mere, de la o patiserie recomandată. Apoi am intrat în cetate. Nu, nu călare pe un măgar, ci pe picioarele mele, fără alai. M-am plimbat în sus și în jos într-un fel de cartier liniștit, fără zgomot și silențios. Am vrut prin această repetiție redundantă să descriu CÂT de liniștit era cartierul. 🙂

Apoi m-am dus în port și 2€ mi-au fost de ajuns să iau un vaporaș până pe insulă. Întâlnesc trei turiste americance, dintre care una filmează și înregistrează sunetul ambiental cu un microfon profesional.

Am vizitat muzeul Ali Pașa și pe cel al Revoluției grecești, apoi două biserici pustii, dar foarte frumos pictate, cu chipurile sparte de turci în perioada iconoclastă și cu un fel de ciment alb păstrat în vreo 3 locuri (câte 2cm pătrați), dovadă că grecii au acoperit picturile cât au fost otomanii acolo, ca să le salveze.

Mă întorc pe continent și iau un autobuz spre Igumenița, care mă lasă chiar în port.

Îmi iau bilet și, după o oră, mă îmbarc. Vaporul se umple cu turiști de toate națiile și pornește încet, pe când soarele apune. Întâlnesc o familie de români care mă roagă să le fac poze cu telefonul lor, apoi îi rog să mă lase să le fac poze cu aparatul meu. 🙂

Pe măsură ce mă apropii de insulă, mă apucă nostalgia. Au fost 1.000 de kilometri, unii dintre cei mai intresanți pe care i-am parcurs până acum. Să călătorești, interacționând cu oamenii, mi se pare fascinant. Îmi propun să repet experiența cât mai des și să interacționez și mai mult (eventual să-mi iau la mine mai multe perechi de ochelari, pe care să-i uit ici-colo). 🙂

După două ore de la plecare, vaporul Sfântul Spiridon acostează în portul Kerkyra (cu accentul pe e :-)) ), unde mă întâlnesc cu Ilinca și Mihnea, și astfel se încheie aventura mea solitară. Îți mulțumesc că ai avut răbdare să vii cu mine și sper că ți-a plăcut la fel de mult ca și mie. 🙂

Ne vedem la următoarea aventură! Poate mergem împreună?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *