Bine, aş zice că e chiar cel mai creştin loc pe care l-am văzut până acum. Cel puţin ca impact vizual! Căci în Alqosh, pe lângă celebra mănăstire Rabban Hormizd şi numeroase biserici, există case obişnuite care au cruci pe gard. Nici nu e de mirare, căci conform unui raport din 2023, toţi locuitorii oraşului sunt creştini, chiar dacă zona e predominant locuită (80%) de yazidiţi.
Înainte de intrarea în orăşel – mă rog, eu i-aş zice sat, dar Wikipedia insistă că e oraş şi ar avea o populaţie cam cât Isaccea sau Slănicul de la noi – ne-a oprit un soldat Peshmerga deosebit de încruntat, care ne-a zis că aveam la dispoziţie doar o oră pentru a vizita Alqosh şi mănăstirea! Ne-a arătat camera de filmat, semn să ne-a înregistrat şi e cu ochii pe noi, ne aşteaptă la întoarcere! Cum nu părea deloc prietenos, am zis să respectăm timpul acordat, uitând cu desăvârşire că în Orient timpul curge altfel. Şi, ca să anticipez, când am ieşit, în post era alt soldat, care nici poveste să ne dea vreo atenţie. E la fel de adevărat că nu ştim ce s-ar fi întâmplat dacă nu ieşeam într-o oră.
Oricum, strânşi în chingile timpului, vizita a fost una contracronometru! Am urcat prima dată la mănăstirea Rabban Hormizd, care stă de secole înfiptă în peretele muntelui de deasupra aşezării. Odată ajunşi la poarta de fier de unde porneşte drumul spre mănăstire, am aflat că lăcaşul se va închide în 15 minute (orientale, da? Că după vreo 15 minute au mai urcat şi alţii)! Aşa că a urmat o cursă demnă de Formula 1, pe o şosea care ne-a amintit de Transfăgărăşan sau de Pasul Stelvio, iar după ce am parcat Şeptoiul, am sprintat pe scări, am tras de uşi, am alergat de pe o terasă pe alta! În altă situaţie, am fi rămas aici să vizităm mănăstirea a doua zi, căci uşile toate s-au dovedit a fi închise, doar că Peshmerga ne dăduse doar o oră! În plus, citisem că străinii intră greu în oraş, dacă nu vin cu ghid sau nu garantează un localnic pentru ei. Or noi n-aveam nici ghid, nici garanţia cuiva.
Fondată în jurul anului 640 d.Hr. de Rabban Hormizd (adică de călugărul Hormizd, rabban însemnând călugăr), mănăstirea a fost extrem de importantă pentru Biserica Răsăriteană, fiind în anumite perioade reședința oficială a patriarhilor. Odată cu nașterea schismei creştinismului, Alqosh a devenit în mod natural parte a ceea ce era cunoscut sub numele de Biserica Nestoriană sau Persană şi aşa a rămas până la răspândirea catolicismului în Câmpia Mosul. Apoi, a luat parte şi la o schismă a bisericii catolice şi a devenit locul de naștere al bisericii catolice caldeene. De altfel, în zilele noastre, majoritatea locuitorilor e reprezentată de catolicii caldeeni. N-o să intru în detalii teologice, pentru că în Kurdistan istoria religiei este la fel de complicată ca istoria întregii zone!
Mongolii, perșii, arabii, kurzii sau otomanii au atacat, jefuit şi distrus mănăstirea, cea mai recentă ameninţare fiind cea din 2014, când ISIS a fost la un pas de a ajunge în Alqosh. Din fericire, oraşul a scăpat de această dată, însă numeroşi locuitori au fugit şi nu s-au mai întors. Dacă la începutul anilor ‘90, Alqosh număra în jur de 3.000 de familii, acum mai sunt în jur de 1.000.
Complexul Rabban Hormizd pe care îl vedem astăzi datează de pe la 1800 şi un pic, după ce, în 1743, mănăstirea a fost abandonată din cauza ciumei şi a atacurilor kurzilor, ca apoi, după mai bine de 50 de ani, călugărul caldeean Gabriel Dambo să o refacă şi să revigoreze viaţa monahală de aici. Însă lăcaşul de cult nu mai e de mult funcţional, în 1859 fiind construită o nouă mănăstire (Fecioara Maria), la ieşirea din Alqosh.
Văzută de aproape, mănăstirea pare o cetate construită pe verticală, cu încăperi, cotloane, tuneluri şi terase suprapuse, totul ţinut strâns de zidul drept, pe de-o parte, şi de munte, de cealaltă parte. De aici, de sus, privirea ne-a purtat hăt-departe, dincolo de defileul îngust, spre câmpia Mosul, căutând Mesopotamia cea mult-râvnită, tărâm al vechilor civilizaţii, de la sumerieni la akkadieni, babilonieni sau asirieni.
Dacă n-am găsit nicio uşă care să se deschidă în faţa curiozităţii noastre şi n-am avut şansa să intrăm în biserică, să ajungem în galerii, să vedem chilia călugărului Hormizd şi culoarul cu mormintele patriarhilor, ne-am străduit să simţim că pătrundem în spiritul locului, să rămânem măcar cu amintirea trăirilor.
Nici la cele câteva morminte de lângă biserică n-am ajuns. Le-am privit doar peste gardul bine ferecat. Nu mai aveam timp să urcăm nici pe stâncile din jurul mănăstirii şi să căutăm grotele în care au locuit şi murit sutele de asceţi care au ales traiul în rugăciune, aşa că ne-am pornit spre sat.
Cum ne avântasem noi spre ieşirea din Alqosh – să nu întârziem la „întâlnirea” cu peşmerga 🙂 -, pe partea stângă am zărit… cimitirul! Arăta oarecum ca Cimitirul Bellu din București, adică mai artistic, astfel că, în ciuda timpului limitat, am oprit şi am pornit să ne plimbăm prin cimitirul creştin din Alqosh. Locul e fascinant, a fost ca o vizită într-un muzeu de baldachine de piatră roşiatică, cu pietre funerare dantelate şi cruci deasupra. Ne-a plăcut mult aici, mai ales că nimeni nu ne-a ameninţat cu ora de închidere. 🙂
De la cimitir, drumul ne-a purtat până în faţa unei case cu reprezentări biblice, pictate vădit amatorist, cu toate simbolurile creştine îngrămădite laolaltă, de la oi, la cămile, peşti, păsări, ieslea cu Naşterea Domnului etc, dar şi un brad de Crăciun şi alte floricele zugrăvite în culori atât de stridente, că, în ciuda crucii, gândul ne-a dus la o… grădiniţă. Şi totuşi, Iisusul răstignit ne-a făcut să ne întrebăm dacă n-o fi o biserică. Nici după ce am trecut de poartă şi am intrat în curte, întrebările n-au primit răspunsuri. Clar nu era o biserică, ci părea casa cuiva. Am abordat o tânără în engleză, dar nu dădea semne să înţeleagă ce vrem, doar ne-a făcut semn că putem intra, putem face poze… Ne-a salvat internetul, care „ne-a spus” povestea casei, adică: Basima al-Safar, proprietara, şi-a pictat casa cu simboluri creştine, ca un fel de terapie la suferinţa pricinuită de pierderea mamei şi fraţilor. Safar, care s-a născut în 1958, a locuit toată viaţa în această casă, iar în 2013, timp de două luni şi jumătate a pictat şi amenajat exteriorul şi curtea. De atunci, casa ei a devenit un reper pentru comunitate şi, dacă ar fi să dăm crezare Internetului, atrage turişti de peste tot din lume, deşi noi am părut nişte extratereştri – mă rog, e posibil ca turiştii care vin să fie însoţiţi de ghid, nu ca noi! 🙂
Una peste alta, în ora dată de Peshmerga am apucat să vedem destul cât să ne dorim să revenim şi să vă sfătuim ca, în cazul în care ajungeţi în Kurdistan, să mergeţi musai la Alqosh, dar mai spre dimineaţă, să aveţi timp, să nu vă alerge Peshmerga cu ceasul!
